Arhiva afectivă. Ce neam este acela care asistă la un asasinat stând în fotoliu, privind printre pahare cu șpriț și farfurii cu sarmale?

În orașul Brad, unde am locuit din 1954 până în 1963, erau două mașini Jeep Willis, dintre care una era a Sanatoriului unde lucra tata, și mai era un Land Rover, al celor de la Partid. Un Chevrolet Woodie a apărut la Sfatul Popular prin vara lui 57, adus de cineva din Oradea. Pare greu de crezut dar e adevărat, între anii 54 -57 am avut ocazia să merg cu asemenea mașini pe ruta Brad – Deva, aceasta fiind singura cale de a ajunge la singurul aeroport din apropiere, cel din Deva. Da, drumul peste munți, spre București, Timișoara sau Constanța îl făceam plecând cu IL-uri, ce decolau de pe foarte activul pe atunci aeroport al Devei. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Cântarea Pandemiei cu soacra care trosnește supărată sarmaua

Vara lui 1964. Un soare torid a încins tot orașul. Bucureștiul se topește la propriu. Asfaltul e plin de urme de tocuri și placheuri. Șinele tramvaiului de pe* Magheru par și ele niște șerpi adormiți sub canicula zilei. Venim agale spre casă dinspre Cinema Patria. Ce răcoare bună era în sală, zice tata oprindu-se din fluierat melodia filmului. Mama, gânditoare, in fusta ei albă plisată își potrivește cochet peste umăr cureaua genții de pai și apoi, după un neașteptat strănut provocat de un fluture alb, întreabă cu glas aproape copilăros: Copii dragi, oare cum se face că francezii sunt atât de buni în filmele de capă și spadă?! Ei nu, sunt buni nu doar în astea, gen Pardallian, Laleaua Neagră, zice tata mutându-și vestonul de pe un braț, pe altul. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Întotdeauna istoria a pierdut partida din cauza celor ce ațipesc

„Lao Zi a lăsat în urma lui imaginea unui personaj extraordinar. Conceput miraculos la trecerea unei comete sau când mama sa a mâncat o prună magică (Li, nume de familie care îi este în general atribuit), se naște cu păr alb și barbă, de unde și numele de bătrân (Lao), urechile având lobii foarte lungi - semn de înțelepciune. Arhivar la curtea Zhou este contemporan cu Confucius, care îl recunoaște ca maestru și ființă extraordinară; și-a părăsit țara la vârsta de cel puțin 160 de ani, sătul de disensiunile politice. Pleacă spre vest călare pe un bivol; ajuns la frontieră, scrie Cartea Căii și a Virtuții la cererea unui paznic, Yin Xi, apoi își continuă călătoria. Nimeni nu știe ce a devenit, dar unii cred că nu a murit sau că se reîncarnează, reapărând sub diverse forme pentru a transmite Dao.” Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Bucătarul francez și cioclopedica română

„Sala de mîncare este gloria casei. D-l Marghiloman ține să mănînce bine și, mai ales, să se știe că mănîncă bine. Drept aceea are bucătar francez, servitori francezi și o droaie de invitați permanenți, cari admiră și mănîncă. Stăpînul casei tronează, insistînd, cu un fel de politețe exagerată, să hrănească bine pe cei mai săraci, pentru reclamă. Tot felul de secretari, cățăluși, telefoniști, gazetari, umblă forfota prin casă, avînd aerul de a conspira. În fond, mai toți așteaptă cu nerăbdare pe d-l Marghiloman, care vine la dejun foarte tîrziu, ceea ce mărește foamea partidului. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Despre „cărțile grămăticești și alte cărți cetitoare de steale” în Zodia Covidului și vremea lui Orban Vodă

Când te trezești dimineața având în cap ciudatul imbold de a afla mai multe și mai ales acel ceva care să facă să pălească placa stricată a știrilor marca digi 24, căutarea vechilor cărți cercetate de Domnii neamului în timp de restriște, poate fi un gând bun. Așadar, să purcedem la răsfoirea cărților de prevestiri care, în secolele trecute, înlocuiau horoscopul de azi. Știut fiind că printre primele tipărituri, la loc de cinste se aflau alături de Biblie și cărți nu neapărat acceptate, dar tolerate de Biserică, aflăm că diverse cărți de proorociri erau nelipsite din bibliotecile intelectualilor, dar și ale țăranilor cititori de carte dintre secolele XVI și XIX. Se pare că numărul acelor cărți nu era de loc restrâns, iar gospodarii, fie ei crescători de grâne, fructe, pești sau animale de povară, nu pregetau să consulte aceste cărți la începutul fiecărui an. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Cum a reușit Cehov să țină la distanță epidemia

„Reputația lui Cehov ca medic se împământenise atât de bine în jurul moșiei de la Melikhovo încât în iulie 1892, când gubernia era amenințată de holeră, consiliul regional de igienă l-a rugat să ia toate măsurile profilactice necesare pentru a evita extinderea epidemiei. A acceptat imediat, a citit cele mai recente lucrări în materie și a pus să se construiască barăci în care să fie izolați bolnavii din cele douăzeci și cinci de sate și patru uzine ale sectorului său. Cum nu avea bani să achite nota, s-a adresat prietenilor, vecinilor, industriașilor bogați, rugându-se de ei cu „puterea de convingere a unui cerșetor”. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Amintiri din hulubărie sau de la Giotto la Fragil 

August 1974. E ora șase dimineața. Cu două luni în urmă, la ora asta mă suna mama la telefon din radio să-mi ureze succes la vizionarea mozaicului, lucrarea mea de licență. Mai spunea mama să mă îmbrac civilizat, nu oricum, la întâlnirea cu maestrul Corneliu Baba, șeful comisiei noastre în examenul de licență la Artă Monumentală. Ce clipe frumoase, ce sfaturi pline de tâlc însoțite de urări părintești ne-a dăruit în acea zi maestrul Arlechinilor și al Regilor nebuni! Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Atlasul de pe vremuri – un fel de Google în sens restrâns

Arhiva mea afectivă este alcătuită din secvențe. Acum îmi dau seama, că nu întâmplător am început acest desfășurător al amintirilor, cu neașteptata călătorie din anii studenției. Aveam 21 de ani când un straniu complex de împrejurări a condus la prima mea ieșire din țară. Pe vremea aceea cuvinte precum: „deplasare”, „vizită”, „plecare”, „drum”, „fugă”, „trimis”, aveau semnificații precise. Nimeni nu îndrăznea să folosească acești termeni doar în sensul lor strict. Trăiam în plină perioadă de „cunoaștere temeinică” a tuturor responsabilităților, iar încercarea de a descoperi în viața de zi cu zi adevăratele semnificații ale cuvintelor, presupunea o îndrăzneală aproape inacceptabilă și aspru amendată. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Manierele chelnerului și grosolănia tovarășului

Privesc fotografia făcută în sala Magritte a cazinoului de la Knokke Le Zoute, în care eu apar în partea dreaptă a imaginii în mijlocul sălii. La margine se află doamna Ostbie Berit din Norvegia, apoi eu, iar în stânga mea, purtând ochelari, este poetul mexican traducător în franceză al lui Octavio Paz, J.C. Leon. Suntem în a doua zi a Bienalei, 2 septembrie 1972. Ieri dimineața a vorbit Jean Cassou, iar seara am văzut un minunat spectacol de balet în coregrafia lui Maurice Bejart. Ascultăm pe rând cuvintele participanților, dar mie îmi zboară gândul la realitatea în care de curând mă aflu. În zori, deschizând fereastra hotelului ce dă spre strada Julius Hoste îmi spuneam: Acum trei zile, în Gara de Nord, trăgeam după mine valiza cu albume, haine, discuri și conserve, și uite cum stau acum la fereastra altei țări, pretinzând că vad ”ceva” sau ”altceva”. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Serghei Mihalkov: În țara noastră, ca și in a voastră, bisericile sunt pentru credincioși, dar și pentru turiști

Am ajuns la Knokke, în Belgia, așa cum am povestit în primul episod, datorită unui telefon primit la începutul primei săptămâni din iunie, 1972. Eram în vacanța de după anul doi, și Constantin Crișan, care mă cunoscuse la o sindrofie a surorii lui, poeta Felicia Marinca, și-a amintit, în mare grabă, că sunt ultimul plastician căruia nu-i pomenise de presiunea sub care își ducea acele zile. Intrase într-un soi de alertă, deoarece avea de dus la împlinire programul prezenței sale, în august, la Bienala de la Knokke Le Zoute, unde era invitat ca membru al juriului. Aflase că era mare nevoie și de un panou ilustrativ. Fiindcă nu găsise la nici unul din prietenii graficieni grabnică înțelegere pentru o colaborare nefinanțată, Constantin Crișan m-a sunat pe mine. Eram bucuroasă că pot să-l ajut. M-am dus la Casa Scânteii, m-am documentat, am scotocit în arhiva foto, am compus panoul, care arăta ca un fel de site cu imagini și texte și, după trei zile de lucru, l-am pus într-o lădiță și apoi pe tren, la expediere colete. Citiți tot articolul
1 2 3