În fiecare zi, la patru după-amiaza, pe linia Cinci din gara Păcăleşti, ultima dinspre Combinatul de Cartoane, sunt garate două garnituri cu tăbliţe identice: Păcăleşti–Viforoasa. Ca să ajungă la tren, cei din Ifigeşti, din Bodarcea Vale şi Bodarcea Deal, din Viforoasa de Jos şi Viforoasa Centru, trebuie să aştepte mai întîi, la peronul doi, plecarea rapidului de Iaşi, care întîrzie totdeauna, pentru că mecanicul locomotivei tocmai ia masa. Părinţii săi stau într-o căsuţă de la marginea orăşelului. De cum ajunge la Păcăleşti, mecanicul blochează dispozitivul de pornire, sare din locomotivă, ia autobuzul Gară-Crîng şi, după ce-şi sărută mama pe obraz şi dă mîna cu tatăl, se aşază la masă. La început, staţionarea rapidului în gara Păcăleşti se supunea întîmplării. Uneori întîrzia douăzeci de minute. Alteori, o jumătate de oră. Cu timpul, şederea s-a reglementat strict: Douăzeci şi şase de minute. Citiți tot articolul →

Căutînd în Culegerea de Legi şi Hotărîri ale Consiliului de Miniştri, întocmită de comunişti, Decretul Lege de predare a cotelor în 1956, dau întîmplător peste: Decretul nr. 257 privind atribuirea sau schimbarea denumirii unităţilor administrativ-teritoriale, aşezărilor omeneşti, staţiilor de cale ferată, străzilor, instituţiilor, întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat şi cooperatiste, organizaţiilor obşteşti, gospodăriilor agricole colective şi întovărăşirilor agricole, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale, nr. 17 din 1 iunie 1956. Indiscutabil, Decizia îşi trage rădăcinile din zăpăceala naţională în materie de atribuire de nume. Prin cadrul juridic anterior, atribuirea sau schimbarea de nume revenea în puterea oricărei autorităţi. Numele aşezărilor omeneşti aveau însă o valoare politică deosebită. Statistica unui nume (Stalin, de exemplu) mărturisea multe despre un anume moment istoric. Mult mai important, dinamica halucinantă a proceselor din lagărul comunist impunea controlul riguros al atribuirii sau schimbării de nume. Citiți tot articolul →

Plec la Paris a doua zi de Crăciun. Nu ştiu cine şi ce m-a convins că de sărbători Oraşul luminilor oferă un spectacol de neuitat. Bine ar fi – zic în sinea mea – dacă ar oferi şi o sută de dolari pe gratis! De vreo cîteva săptămîni peste România s-a abătut o năpastă cumplită: Crăciuniada. Tot ce mişcă sau mai degrabă puţinul care mai mişcă, după loviturile mortale postdecembriste, trimit direct şi fatal la Naşterea Domnului. Televiziunile se întrec în a difuza filme siropoase despre rolul Crăciunului în viaţa americanilor. De Ziua Naşterii Domnului, toate problemele se rezolvă ca prin miracol. Bărbatul se întoarce la consoartă, după un stagiu complet de perfecţionare sexuală în patul amantei. N-are importanţă că dînsa e balcîză, mereu transpirată, umblă în tîrlici şi capot, dar, mai ales, că nu o face decît o dată pe săptămînă, cum a sfătuit-o, la Poşta Redacţiei, una din marile reviste de femei. Citiți tot articolul →

Potrivit cifrelor de pe ecran, sînt mort

1. Drumul spre locul de reeducare trecea, aşadar, mai întîi, prin Londra. Ca să ajungi la Londra, fie şi cu avionul, trebuie să pleci din Bucureşti. Ca să poţi pleca din Bucureşti, trebuie să te îmbarci de pe Aeroportul Otopeni. Decolez de pe Otopeni. Cu întîrziere, desigur. Din motive necunoscute. Inutil să mai scriu şi un singur rînd pe această temă. A pleca de pe Otopeni cu întîrziere e o axiomă. Ca şi cea potrivit căreia dacă pleci dintr-un punct al globului e musai să ajungi tot în acelaşi punct. 2. Abia a doua zi trebuie să mă prezint la Ministerul Apărării al Marii Britanii. Am la dispoziţie destul timp pentru a mă întreba ce dracu' să fac cu el. Hotelul la care mi s-a rezervat camera (o noapte la venire şi o noapte la plecare) e lîngă Lancaster Gate. Ca să ajung la hotel o iau pe jos pe Picadilly Street, apoi prin Hyde Park. E mai, ziua 24, anul 1999. Atmosferă mic-burgheză. Aici, în Hyde Park, toţi par rentieri. Unii fac jogging. Alţii merg cu bicicleta. Sau cu calul. Citiți tot articolul →