Beznă sub soare

„Citește Beznă sub soare, cartea lui Cinghiz Abdullaev!” îmi recomandă entuziasmat un amic. „Cine?! Cinghiz Abdullaev?! Nici nu am auzit de el...”,  mă arăt surprins. În cele din urmă aflu că tipul este un scriitor azer, provenit din  structurile serviciilor secrete ale Armatei Roșii și care, în 1989, s-a nimerit la București. Culmea, autoritățile române l-au declarat apoi persona non grata și abia prin 2004, după o întâlnire la Baku cu Ion  Iliescu, indezirabilul  a putut reveni în România. Așadar, în cheia aceasta mă urnesc în  lectură, ispitit și de titlul romanului, unul purtând numele de cod al pretinsei intervenții a sovieticilor  în evenimentele de la noi, în urmă cu trei decenii. Î Citiți tot articolul

Belu Zilber, un vizionar

De când m-am maturizat și înțelepțit orișicât, încerc să pricep cum de a fost posibilă instaurarea comunismului în vatra traco-dacilor, cum de un partid cu 1000 de membri, în 1945, a reușit să-și subordoneze abuziv o țară de aproape 20 de milioane de suflete. Belu Zilber m-a ajutat să dezleg misterul, iar cartea sa - Actor în procesul Pătrășcanu - ar trebui să fie lectură obligatorie pentru fiecare concetățean de-al meu. Așadar... Citiți tot articolul

Omul care aduna nimic…

Îl știam din copilărie. Fuseserăm chiar colegi de școală în cartierul plebeu al orașului. Năzuia să urmeze cursurile unei facultăți de inginerie, să continue astfel o tradiție de familie, dar n-a fost să fie. A ratat de câteva ori examenul de admitere, iar după liberarea din armată mi-a zis că pleacă în capitală, să se lipească de o slujbă bănoasă. Că, de, acolo cică umblau câinii cu covrigi în coadă prin droaia de șantiere naționale, cum era cel de la Casa Poporului, și se câștiga înzecit. Citiți tot articolul

Spovedanie, la vârsta trădărilor…

Am încă ochii „împerdelați de somn”[1] în dimineața aceasta searbădă și fără contur. Cercetez apatic lucrurile dimprejur, deși le știu pe de rost, mă însoțesc aici dintotdeauna. Dau cu ochii de roba atârnată în cuier, o bucată de pânză neagră, relicvă a unui vis de demult. Dintr-o altă viață, parcă... Cu câte iluzii plecasem din facultate atunci, în 1987... Îmi pusesem în cap să răstorn lumea, s-o modelez după tiparul strâmt și auster al legii penale. Citiți tot articolul

„Minunata lume nouă”

În 1931, Aldous Huxley isprăvea de scris Minunata lume nouă, convins fiind că „mai avem timp din belșug. Societatea complet organizată, sistemul castelor stabilite pe baze științifice, eliminarea liberului arbitru prin condiționare metodică, obediența făcută acceptabilă prin doze regulate… Citiți tot articolul

Epistola unui „supererou” al pandemiei

„Mă numesc Vlad și sunt elev în clasa a doua. În primăvară, hodoronc-tronc, am intrat în vacanță prelungită din pricina pandemiei. Habar n-aveam ce înseamnă asta, abia învățasem să scriu literele și să le leg între ele. «Ana are mere» și alte propoziții la fel de simple. Din ce am înțeles cu mintea mea de prichindel, pandemia ar fi o chestie care ține lumea în casă, o boală a omenirii transmisă de un liliac cu aripi. Și ca să te aperi de virus trebuie să te speli întruna pe mâini și să porți o mască peste nas și gură. Citiți tot articolul

Pe „Dealul Strigăturii”

„A început să bată toamna în copaci” aici, pe „Dealul Strigăturii”, la doi pași de Ghelari. „Sub un soare orbit de propria-i splendoare”, stau pe un tăpșan smălțuit cu flori și mă dumic în zarea cea fără de sfârșit. Coamele domoale ale munților se pierd de jur-împrejur în culori amestecate, de-o ireală frumusețe. Un moșneag gârbov coboară cărăruia ce duce în sat. Calcă anevoie, cu fereală, de parcă ar căra povara întregii omeniri pe umerii săi osteniți. Îi dau binețe, iar el îmi răspunde cu o vioiciune a glasului la care nu mă așteptam: „Să fii al lui Dumnezeu !” Trece mai departe, lăsându-mă să rumeg vorbele astea vechi și miezoase, păstrate cu sfințenie de la străbunii lui. Citiți tot articolul

Copilăria, ieri și azi

MOTTO: „(...) o femeie, plecând spre serviciu, îi spune odraslei sale: «Să lași cheia sub preș, ne-am înțeles?» O, vremea binecuvântată a cheilor lăsate sub preș!” – Andreï Makine, Dincolo de frontiere. Chiar binecuvântate vremurile acelea duse pe veci... Îmbucam ceva în grabă (nu „eco”, nu vă burzuluiți!) și o zbugheam afară, unde mă aștepta droaia de prichindei aidoma mie. Adică rumeni în obraji și cu luciri ștrengărești în privirile gracile, îmbrăcați cu țoale ieftine, dar curate, tunși regulamentar (cu breton, desigur) încălțați în teniși de Drăgășani (arar din ăia chinezești). Citiți tot articolul

Vacanță în Insulele Sporade

MOTTO: „Ea (valabil și pentru el - n.m.) călătorește acum pentru a-și umple singurătatea cu peisaje” - Vintilă Horia, Jurnalul unui țăran de la Dunăre Numai că peisajele frumoase ar aparține, cică, sufletelor urâte[1], se căznește să ne lămurească fals scriitorul exilat demult din România, în pofida protestelor mele vehemente. În fine, las sfada pe altă dată, la ce bun să ne ciorovăim în anotimpul vacanței estivale? Așadar, revin la Skiathos, după aproape zece ani, și observ dezolat că lumea s-a transformat radical, meschin de-a dreptul. Au apărut măștile și fricile pandemice, însă au cam dispărut oamenii. Citiți tot articolul

Ce caută americanii și în Europa de Est?

MOTO: „Omenirea e ca un înotător de fond care din când în când scoate capul din apă și respiră, ca să poată înota mai departe.” - Vintilă Horia. Ce e mai departe nimeni nu îndrăznește să ne lămurească, însă uriașul animal vârât cu de-a sila în apă se zbate să supraviețuiască, vânat și vânător deopotrivă. Se mișcă alandala de colo-colo, într-o sisifăreală fără sfârșit și fără speranță, doar-doar o scăpa teafăr din capcana acvatică. Acum e hăituit și lovit cu harponul azvârlit din pântecul unui liliac zburător cuibărit în China, chipurile... De n-ar fi îndeajuns năpasta ciudatului virus, interesele politico-militaro-financiare transatlantice au încins vâlvătaia zaverei în Europa de Est, terenul tuturor experimentelor încercate de-a lungul istoriei atât de vitrege în mult obidita regiune. Citiți tot articolul
1 2 3 8