m-am gândit mult dacă să-ți scriu ori nu. Știu că mă urăști, știu că nu citești decât ceea ce ți se livrează de-a gata pe rețeaua al cărei sclav ai devenit. Voluntar și năsilnic, gata să sari la beregata oricui nu-ți împărtășește frustrările, obsesiile. De fapt nu ale tale, ci ale influencer-ului tău, un fel de guru, un fel de sectant-șef. Nevoia de validare te-a silit, în lipsa unei armături interioare solide, să te întovărășești cu alții așijderea ție. Validarea prin cel de lângă tine întru hulă și pizmă. Te lauzi că ești educat, nu ca ăia fără dinți, însă cei mai detestabili sunt proștii cu diplomă. Când o să te maturizezi, o să înțelegi cu adevărat ce înseamnă prostul cu studii. Citiți tot articolul →

Demult, zic legendele kirghizilor, în stepele acelea nesfârșite și înfricoșătoare ar fi trăit juanjuanii, un popor de cotropitori cum nu s-a mai pomenit. Cică venind de nu știu unde și neavând o etnogeneză precisă, ei au lăsat în urmă niște povești terifiante, îndeosebi în privința prizonierilor luați dintre băștinași. Cei nevânduți erau tratați cu o cruzime neasemuită vreodată, ne-o spune Cinghiz Aitmatov într-un roman nepereche: „Juanjuanii ucideau memoria robilor; mai cu seamă a celor tineri, printr-o caznă înfricoșătoare: îmbrăcarea capului în șiri. Capul victimelor era, mai întâi, ras la piele, iar firele de păr smulse, cu migală, din rădăcini. Între timp, alți juanjuani, meșteri în această îndeletnicire, înjunghiau pe-aproape o cămilă bătrână. Citiți tot articolul →

Abia se stinseseră ecourile primului Campionat Mondial de Fotbal din Uruguay (1930), când, la Bacău, venea pe lume Oscar Rohrlich. Era 29 octombrie și, peste vremi, nou-născutul avea să ne lase pe una dintre cărțile sale o dedicație explicită și completă a „omului străbătut de fraze” ce avea să devină: „Lui Ion Luca Caragiale, cel care n-a văzut niciodată un meci de fotbal, dar fără de care nu pot vedea niciun meci.” Mai târziu, sedus de vietățile acelea micuțe al căror țârâit aduce cu fâșâitul coasei, își va schimba numele în Radu Cosașu. Eu l-am cunoscut însă ca „Belphegor” și zău, la cei 8 ani pe care îi împlinisem atunci, prin 1969, chiar așa credeam că-l și cheamă. Da, da, fiindcă „Belphegor îl surclasa în popularitate pe nuvelist. Toată suflarea îi urmărea cronicile (n.m. din gazeta Sportul). Citiți tot articolul →

„Să intre martorul Dumitru Dumitru!” poruncește judecătorul. Mă pufnește râsul. Dumitru Dumitru... „Întrebat de ce nu i-a dat alt prenume, tată-său a zis: «Suntem prea săraci ca să ne îngăduim o așa risipă»”, povestește un personaj cu același nume dintr-o carte de-a lui Lucian Avramescu. Și astfel, nevolnicia i-a împins pe mulți la această onomastică... pauperă. Și astfel, nevolnicia i-a împins pe mulți la această onomastică... pauperă. De ce s-ar rușina, păi termenul ce desemnează capul Bisericii Catolice - Papa - nu vine de la pauperitate? Citiți tot articolul →

S-a crăpat de ziuă, lumina a biruit noaptea. Întârzii în dreptul ferestrei cu vedere către stradă. Cam de trei-patru săptămâni mă întâlnesc în fiecare dimineață cu un bărbat nici bătrân, nici tânăr. Un zâmbet mai degrabă trist îi destinde vag chipul insuficient maturizat, conturat de o barbă de marinar, înspicată și tunsă scurt. Seamănă cu eroii de odinioară ai desenelor mele animate, deși din colțul gurii îi lipsește pipa. „Respect. Educație. Performanță” scrie pe panoul electoral de sub geam. Respect ?! Dar cu așa ceva nu prea izbândești în politică, în fine... Educație? Cu atât mai mult... Azi, sunt la modă inșii cu tupeu, agramați si grobieni, pragmatici. Maneliștii! Citiți tot articolul →

De câte ori trec prin dreptul unei multinaționale, mi se pare că citesc pe zidurile uriașelor clădiri, toate aidoma, impersonale și seci, sloganul de odinioară al comuniștilor: „Sarcinile noastre sunt precise, scopul nostru e clar! La muncă, tovarăși!” Îmi închipui droaia de proletari corporatiști robotind surd și disciplinat în halele imense ale pierderii identității de sine. Și pe fiecare dintre ei repetând zilnic perversa lozinca: „Profesionistul nu își pune niciodată întrebarea «La ce bun?», ci numai «Prin ce mijloc?», pentru că nu trăiește decât pentru visul pe care îl construiește cu tenacitate și răbdare.” Citiți tot articolul →

Simplificând lucrurile, vulgarizându-le chiar, capitalismul a fost sugrumat în România comunistă cu un articol din Codul penal. Ei, bine, textul respectiv avea numărul 295 și incrimina specula. Legiuitorul purpuriu a asasinat vechiul regim cu această normă, în temeiul căreia se pedepseau cu închisoare de la 6 luni la 5 ani următoarele fapte: „a) cumpărarea în scop de revânzare a produselor industriale sau agricole care potrivit dispoziţiilor legale nu pot face obiectul comerţului particular; b) cumpărarea de produse industriale sau agricole, în scop de prelucrare în vederea revânzării, dacă ceea ce ar rezulta din prelucrare nu poate face, potrivit dispoziţiilor legale, obiectul comerţului particular; c) exercitarea comerţului fără autorizaţie, ca îndeletnicire; d) darea de bani cu dobândă ca îndeletnicire sau cu dobândă mai mare decât cea legală, precum şi primirea de dobândă la dobândă.” Nu întâmplător, imediat după fuga și împușcarea „dictatorului”, forțele revoluționare au abrogat dispoziția penală cu pricina și românii s-au dedat bișniței cu fel de fel de mărfuri, ba din țară, ba din afară. Multe dintre averile potentaților de azi își au originea în negustoriile la negru din anii postdecembriști. Și tot ce le fusese interzis până în 1989 le era permis acum, cu atât mai mult cu cât evaziunea fiscală nu căpătase vreun contur normativ. Bișnițarii și speculanții de ieri deveneau dintr-odată stâlpii noii societăți, reperele ei întru onorabilitate… S-au adunat bogății uriașe într-o perioadă extrem de scurtă, s-a pecetluit pe termen lung o anumită ierarhie socială, financiară și politică. Citiți tot articolul →

Prin anii '30, Richard Coudenhove Kalergi mărturisea în cartea Idealismul practic că „omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele și clasele de astăzi vor dispărea treptat ca urmare a eliminării spațiului şi timpului. Rasa eurasiatică-negroidă va fi rasa viitorului, similară la aspect cu vechii egipteni şi va înlocui diversitatea popoarelor și indivizilor. (…) Ne-am propus să transformăm europenii într-o rasă metisă”. De atunci a trecut aproape un secol și planul contelui, el însuși un produs al metisajului, este pe cale să se înfăptuiască. Fiindcă, de pildă, eseistul Jean-Paul Gourévitch se folosește de date concrete când susține că „schimbarea populației este incontestabilă. Am luat ultimele cifre oficiale – cele ale Oficiului Francez pentru Imigrație și Integrare. În Franța, există 11% dintre imigranți în sensul deplin al cuvântului, adică oameni născuți într-o țară străină din părinți străini. Dacă adăugăm descendenții direcți, indiferent dacă provin din părinți străini sau dintr-un cuplu mixt, ajungem la 24%. Aceasta este o proporție mult mai mare decât orice s-a înregistrat în trecut.” Deși nu am la îndemână statistici la zi, bănuiesc că și în Belgia, Elveția sau în Olanda lucrurile stau cam la fel. Anglia nu-i departe nici ea, ca și Austria, Spania și Germania ori țările scandinave, doar Italia rezistă încă noii scrânteli a omenirii - înlocuirea popoarelor autohtone din Occident cu imigranții din Africa de Nord și din Orientul Apropiat. Cum altfel, de vreme ce ISESCO, organizație care include 54 de țări (echivalentul musulman al UNESCO), pretinde pur și simplu „că francezilor trebuie să li se dea o educație bilingvă franco-arabă, nu numai pentru cei care provin din imigranți, ci și pentru cei care sunt descendenții autohtonilor. Citiți tot articolul →

Intru clătinându-mă pe ulița copilăriei. Este o zi de vară toridă. „Vara zdrobise totul”... Totul zace în încremenire, în cea mai covârșitoare și asurzitoare muțenie. Satul pare prăvălit într-o nouă eră  de glaciațiune, deși aerul frige usturător. Nicio adiere de frunză, niciun schelălăit de  câine,  niciun țipăt  de om, nimic... Liniștea  apăsătoare a pustiului de după viață. Țărâna  de altădată, groasă și fină ca o pulbere, s-a împrăștiat definitiv, luată de vânturile descompunerii. Mă apropii  de casa din  care am pornit în  descreșterea părelnicei creșteri, mai am câțiva pași... Bulboana emoției  mă înghite lacom. Simt că mă înec. Zvâcnesc dezordonat  și disperat din brațe,  torentul amintirilor mă trage la fund. Nu mai am oxigen, plămânii mi s-au umplut cu cioturi de demult, cu chipuri duse pentru totdeauna. O strig pe mama să mă salveze. Întind  o mână către ea, să mă prindă,  să mă scoată din vâltoarea iscată  dintr-odată cu potrivnică violență. Degeaba, nu-mi răspunde... Poate ma-marea, poate tata-mare, poate... Încerc zadarnic să respir, să supraviețuiesc puhoiului dezlănțuit. Închid ochii, nu am puterea să privesc în oborul cotropit acum  de moarte. Și așa, orb, trec mai departe, cu sufletul zdrelit. În urma mea las sumedenie de picături de sânge, dar nu mă opresc. Îmi este spaimă de golul de dincolo de gard. Îngrozitor! Vine o vreme când întoarcerea în propriul tău trecut înseamnă  numai lacrimi, durere... Sfâșietoare, animalică, nebiruită. Citiți tot articolul →