„Planul Kalergi” și baba mioritică

Prin anii '30, Richard Coudenhove Kalergi mărturisea în cartea Idealismul practic că „omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele și clasele de astăzi vor dispărea treptat ca urmare a eliminării spațiului şi timpului. Rasa eurasiatică-negroidă va fi rasa viitorului, similară la aspect cu vechii egipteni şi va înlocui diversitatea popoarelor și indivizilor. (…) Ne-am propus să transformăm europenii într-o rasă metisă”. De atunci a trecut aproape un secol și planul contelui, el însuși un produs al metisajului, este pe cale să se înfăptuiască. Fiindcă, de pildă, eseistul Jean-Paul Gourévitch se folosește de date concrete când susține că „schimbarea populației este incontestabilă. Am luat ultimele cifre oficiale – cele ale Oficiului Francez pentru Imigrație și Integrare. În Franța, există 11% dintre imigranți în sensul deplin al cuvântului, adică oameni născuți într-o țară străină din părinți străini. Dacă adăugăm descendenții direcți, indiferent dacă provin din părinți străini sau dintr-un cuplu mixt, ajungem la 24%. Aceasta este o proporție mult mai mare decât orice s-a înregistrat în trecut.” Deși nu am la îndemână statistici la zi, bănuiesc că și în Belgia, Elveția sau în Olanda lucrurile stau cam la fel. Anglia nu-i departe nici ea, ca și Austria, Spania și Germania ori țările scandinave, doar Italia rezistă încă noii scrânteli a omenirii - înlocuirea popoarelor autohtone din Occident cu imigranții din Africa de Nord și din Orientul Apropiat. Cum altfel, de vreme ce ISESCO, organizație care include 54 de țări (echivalentul musulman al UNESCO), pretinde pur și simplu „că francezilor trebuie să li se dea o educație bilingvă franco-arabă, nu numai pentru cei care provin din imigranți, ci și pentru cei care sunt descendenții autohtonilor. Citiți tot articolul

Bocet la căpătâiul copilăriei

Intru clătinându-mă pe ulița copilăriei. Este o zi de vară toridă. „Vara zdrobise totul”... Totul zace în încremenire, în cea mai covârșitoare și asurzitoare muțenie. Satul pare prăvălit într-o nouă eră  de glaciațiune, deși aerul frige usturător. Nicio adiere de frunză, niciun schelălăit de  câine,  niciun țipăt  de om, nimic... Liniștea  apăsătoare a pustiului de după viață. Țărâna  de altădată, groasă și fină ca o pulbere, s-a împrăștiat definitiv, luată de vânturile descompunerii. Mă apropii  de casa din  care am pornit în  descreșterea părelnicei creșteri, mai am câțiva pași... Bulboana emoției  mă înghite lacom. Simt că mă înec. Zvâcnesc dezordonat  și disperat din brațe,  torentul amintirilor mă trage la fund. Nu mai am oxigen, plămânii mi s-au umplut cu cioturi de demult, cu chipuri duse pentru totdeauna. O strig pe mama să mă salveze. Întind  o mână către ea, să mă prindă,  să mă scoată din vâltoarea iscată  dintr-odată cu potrivnică violență. Degeaba, nu-mi răspunde... Poate ma-marea, poate tata-mare, poate... Încerc zadarnic să respir, să supraviețuiesc puhoiului dezlănțuit. Închid ochii, nu am puterea să privesc în oborul cotropit acum  de moarte. Și așa, orb, trec mai departe, cu sufletul zdrelit. În urma mea las sumedenie de picături de sânge, dar nu mă opresc. Îmi este spaimă de golul de dincolo de gard. Îngrozitor! Vine o vreme când întoarcerea în propriul tău trecut înseamnă  numai lacrimi, durere... Sfâșietoare, animalică, nebiruită. Citiți tot articolul

Noi și americanii

În 1925, William Smith Culbertson sosea la București ca ministru plenipotențiar al S.U.A. Între prioritățile sale se numărau situația datoriei României către țara al cărei reprezentant era, facilitarea activității companiei Standard Oil și exploatarea zăcămintelor de la Roșia Montană. De altfel, în primele zile ale mandatului, la 6 august, el se va deplasa la Moreni și la rafinăria de la Ploiești, diplomatul american arătându-se extrem de impresionat de bogăția octanică a terenurilor petrolifere, iar un an mai târziu va consemna în jurnal alt fapt notabil: „Nu pot vizita Roșia Montană, lângă Abrud, unde românii au săpat intens după aur. Toată regiunea, aici, e bogată în aur, dar nu e toată exploatabilă. Roșia Montană, totuși, se pare că merită efortul, din punct de vedere comercial.” Un efort care, iată, n-a încetat nici azi, la capătul unui secol de învârtire în cerc, printre țărușii bătuți în țărâna geto-dacică de puterile mondiale ca nu cumva să ne uităm condiția subalternă... Într-o telegramă din 2 mai 1927 găsim o nouă observație interesantă: „Grupul Brătianu aprobă de asemenea împrumutul și, în timpul vizitei la Florica, din 27 aprilie 1927 (vezi mai sus însemnarea din jurnal), și-a exprimat simpatia pentru investițiile de capital american. Telegrama nr. 871.517385/14 din 4 mai 1927 relatează faptul că orașul București a refuzat în cele din urmă semnarea acordului. Culbertson enumeră următoarele cauze: reticența autorităților române de a da garanții reale de protecție a acțiunilor, posibilitatea unor oferte mai bune; «folosirea de metode americane eficiente pentru îmbunănățiri a stârnit ostilitatea inginerului-șef al capitalei și a altor persoane care ar profita din lucrările de construcții. Citiți tot articolul

Creta, între legendă și realitate

Stau ghemuit într-un ungher  al peșterii Diktaion Antron în care Rhea l-ar fi ascuns pe pruncuțul Zeus de teama tatălui său, Kronos, în burdihanul  căruia ajunseseră toți ceilalți fii, înghițiți ca nu cumva să-l detroneze pe părintele lor canibal. Printre stalactitele și stalagmitele zvelte caut în van urmele lăsate de Amaltheia, capra fără de care istoria Olimpului s-ar fi derulat altfel. Mă gândesc la spaima  micuțului obligat să  trăiască în grota întunecoasă și jilavă dimpreună cu providențiala cornută, departe de căldura mamei, departe de lume... Ce-o  fi fost în sufletul viitorului stăpân al tuturor zeilor în anii aceia de exil ? Nu vom afla nicicând, dar bănuiesc că dorința răzbunării l-a însoțit permanent, altminteri  n-ar mai fi avut loc Titanomahia, iar organigrama olimpiană ar fi rămas de-a pururi neocupată de alde Poseidon și Hades. În definitiv, Zeus nu se putea naște decât în Creta, insula unde o  „armată de monștri păroși și de oameni îndurerați”, ne spune Nikos Kazantzakis, „au ucis şi au fost ucişi, fără să le pese de sufletul lor sau al altora. Iubeau şi dispreţuiau viaţa şi moartea cu aceeaşi extravagantă aroganță. Înfulecau  ca niște căpcăuni, sorbeau băutura ca sparţii şi nu se încurcau cu femeile, când trebuiau să plece la război. Vara, cu pieptul gol  şi iarna acoperiţi cu piei de animale:  vară-iarnă,  duhneau ca fiarele în călduri.” Astăzi, localnicii  nu mai au nimic din apucăturile  fioroase de altădată. Dimpotrivă, sunt ospitalieri  și blânzi cu turiștii sosiți  din toate colțurile  pământului. Citiți tot articolul

Din sala de judecată

Boxa e plină cu arestați. Grefierul strigă trei nume de femei, sunt niște ghicitoare celebre în lumea naivilor, al căror număr crește necontenit. Inculpatele se ridică în picioare, își potrivesc cu mișcări studiate fustele înflorate și lăcrimează histrionic, cât să înduplece pretoriul. De pupitru se apropie avocatul uneia dintre ele, un tip răspopit. Brusc, își pune un genunchi pe parchet și, vânturându-și o mână în aer, începe să declame, de parcă ar fi pe scenă: „Așa cum Dumnezeu îndreaptă gura păcătoasei... ” „Ce faceți acolo, Maestre ? Că nu sunteți la teatru. Abia vă zăresc...”, îl întreabă amuzat judecătorul, un bărbat cărunt și caustic până la bădărănie. „Lăsați-mă să termin pilda biblică, domnule Prezident !” îi răspunde mieros cabotinul. „Dar din Codul penal nu ne ziceți nimic ?” îl șfichiuiește cu umor venerabilul, recăpătându-și stăpânirea de sine, și sala râde ca la Grădina Savoy, odinioară.

*

Altădată, un amărât aflat și el în detenție, își lungise gâtul tot așteptându-și avocatul ales. Președintele de complet își pierduse răbdarea și se uita nervos la ceas. Pe la prânz, ușa s-a deschis larg și prin mulțimea de curioși și-a făcut apariția apărătorul nenorocitului. Cu pasul nesigur și roba fluturându-i șleampăt, tipul, fiul unui înalt activist comunist de dinainte de 1989, a ajuns anevoie la microfon. Citiți tot articolul

Miracolul semănatului

Soarele începea să pripească și viața își relua ciclul netulburat de veacuri. Toate se schimbau în jur - culorile, mirosurile, sunetele... Nimic nu mai era ce fusese. Ce mai vrăjitorie ! îmi repetam întruna, uimit de prefacerile naturii. Mirări de copil, candide, inocente, irepetabile... Mă înfășuram cu întrebările cărora nu le găsisem încă răspunsurile și cutreieram prin copilărie, grăbit să-i aflu misterele și nemărginirile Primăvara năvălise dintr-odată și pământul, zvântat de vânturile șuierătoare, scâncea. Când mai subțire, când mai gros, după cum i se năzărea. Alteori, îl auzeam șoptind vorbe neînțelese. Degeaba îmi lipeam urechea de buzele lui zbicite, nu deslușeam decât un muget înfundat. Huruitul venea de departe, de foarte departe, de parcă o cireadă de tauri se încura prin preriile adâncurilor necuprinse. Din loc în loc i se încrețise pielea nămoloasă, pe unde zăcuseră niscaiva băltoace deunăzi. Cerul băuse cu sete apa și rămăsese doar aburul căldicel și sălciu. Îl luam în căușul palmelor și mi-l băgam în sân, îmi plăcea al naibii de mult senzația aia gâdilicioasă. În alte locuri se căscaseră niște crăpături atât de negre și de înfricoșătoare încât mă rugam dârdâind să nu iasă din hăul fioros balaurii cei sângeroși. M-ar fi sfâșiat cu miile lor de guri, de dinți, de fălci! Și o rupeam la fugă, fără să mă uit în urmă. Cădeam lat pe un gorgan din câmp, înconjurat de gărgărițe și greieri. Citiți tot articolul

Lula și mascarada judiciară

În urmă cu doi ani, la 12 iulie 2017, septuagenarul Luiz Inácio Lula da Silva, ex-președintele Braziliei în perioada 2003-2011, a fost condamnat, în apel, la 9 ani și 6 luni închisoare pentru corupție. Instanța de control judiciar i-a redus astfel pedeapsa inițială de 12 ani aplicată de judecătorul Sérgio Moro, devenit apoi ministrul Justiției în mandatul lui Jair Bolsonaro, validat în 2018. Completul a stabilit că fondatorul Partidului Muncitorilor (PT) a primit cu titlu de mită, prin intermedierea unei firme de construcții, suma de 1,2 milioane de dolari, adică echivalentul modernizării apartamentului personal situat pe o plajă din mirifica Guarujá (acolo unde locuiește și Pelé), la vreo 60 de kilometri distanță de Santos. În contrapartidă, împricinatul a facilitat concernului Petroleo Brasileiro încheierea unor contracte avantajoase cu statul, în tradiția oricărei societăți întemeiate pe capitalul sălbatic. Considerat un fel de „Mandela al Braziliei”, înaltul demnitar, acum încarcerat, este probabil personajul cel mai charismatic al Americii de Sud din ultimele decenii. Întrucât, la părăsirea președinției, cota sa de încredere se ridica la 83 %, destui concetățeni au încercat să-l convingă să modifice textul constituțional ce-l împiedica să candideze. Citiți tot articolul

Cinci pentru infern…

Demult, prin anii '70, făcea furori filmul Five from hell, tradus la noi Cinci pentru Infern. Împlinisem pe atunci 9 ani și abia învățasem să citesc, așa că cinematograful din Cernavodă îmi devenise a doua școală. Parcă aveam program acolo, fiindcă mergeam aproape zilnic în casa cu năluci colorate, vrăjit de poveștile derulate pe dreptunghiul alb de pânză. Ei bine, aventurile celor cinci americani - Sam McCarth, Johnny „Chicken” White, Nick Amadori, Ad Siarcusa și Captain Nixon - în teritoriile naziste, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mă fascinaseră pur și simplu. Desigur, ca-n orice material propagandistic, eroii yankei își duc la îndeplinire îndrăznețul plan și soldații lui Hitler vor suferi încă o înfrângere usturătoare... Nu știu cum de filmul acesta mi-a venit în minte tocmai în clipa în care, la Cotroceni, într-o zi a negrei superstiții - 13 iunie 2019 -, cinci inși fluturau o bucată de hârtie intitulată pompos Acordul politic Național pentru consolidarea parcursului european al României. Indivizii cu pricina nu erau fitecine, ci ditamai învingătorii scrutinelor din 26 mai 2019, cu Klaus Iohannis în frunte, inundat de un rânjet de-o aroganță sfidătoare și deloc bine prevestitoare. Citiți tot articolul

Sun Tzu și noi

Un prieten îmi trimite un text din opera lui Sun Tzu, un chinez care a trăit în secolul al IV-lea înainte de Hristos. Ei, bine, generalul ăsta, despre care se zice că ar fi părintele științei militare, ne învață că „arta supremă a războiului este înfrângerea inamicului prin înșelătorie, fără luptă.” Dar ca să izbândești e musai să respecți niște reguli precise, și anume: „
1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului.
2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase. Distrugeţi-le reputaţia şi, la momentul potrivit, supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni.
3. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte.
4. Răspândiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile. Întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor.
5. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor. Discreditaţi-le luminătorii de conştiinţă.
6. Induceţi-l în eroare pe inamic, spre a-l conduce la temporizare și neglijență, apoi avansați cu repeziciune. Citiți tot articolul

Cartea și avatarurile ei

Privesc cu un soi aparte de încântare raftul din bibliotecă pe care am așezat volumele ce-mi poartă numele. Zăbovesc la picioarele lor și mă întreb nedumerit dacă „orice carte tipărită este o sinucidere”. Probabil, fiindcă între paginile ei îți înmormântezi o parte din ființă, din viul tău ca muritor. O sinucidere lentă, progresivă, nu cu cianură, ci cu cerneală, în doze din ce în ce mai mari. La autopsie, criticii legiști vor descoperi în exces urme de sensibilitate și-o inimă ferfenițită de trăiri. Analizele de laborator vor releva prezența unor substanțe interzise oamenilor de rând - inspirație, har, fantezie, nebunie... Concluzia va fi seacă: „Decesul a survenit din cauza supradozei de cuvinte și de idei stupefiante, în amestec letal cu celuloza ingerată cu stiloul.” Soția unui fotbalist (!?) lovit de nenorocire a găsit o frază memorabilă, de o frumusețe tulburătoare: „Rana e locul prin care intră multă lumină.” Dar pe aici pătrunde invaziv și suferința, înnegrind sufletul, sufocându-l. Citiți tot articolul
1 2
Interviu cu Alexandru Cumpănașu, despre cazul Caracal, despre candidatura lui la președinție

Miercuri, 4 septembrie 2019, de la ora 19.00 la ora 20.00, la emisiunea „Gândurile lui Cristoiu”, am avut un dialog cu Alexandru Cumpănașu. Aceasta este redarea integrală a emisiunii.

Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi
Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”: