Omul care aduna nimic…

Îl știam din copilărie. Fuseserăm chiar colegi de școală în cartierul plebeu al orașului. Năzuia să urmeze cursurile unei facultăți de inginerie, să continue astfel o tradiție de familie, dar n-a fost să fie. A ratat de câteva ori examenul de admitere, iar după liberarea din armată mi-a zis că pleacă în capitală, să se lipească de o slujbă bănoasă. Că, de, acolo cică umblau câinii cu covrigi în coadă prin droaia de șantiere naționale, cum era cel de la Casa Poporului, și se câștiga înzecit. Citiți tot articolul

Spovedanie, la vârsta trădărilor…

Am încă ochii „împerdelați de somn”[1] în dimineața aceasta searbădă și fără contur. Cercetez apatic lucrurile dimprejur, deși le știu pe de rost, mă însoțesc aici dintotdeauna. Dau cu ochii de roba atârnată în cuier, o bucată de pânză neagră, relicvă a unui vis de demult. Dintr-o altă viață, parcă... Cu câte iluzii plecasem din facultate atunci, în 1987... Îmi pusesem în cap să răstorn lumea, s-o modelez după tiparul strâmt și auster al legii penale. Citiți tot articolul

„Minunata lume nouă”

În 1931, Aldous Huxley isprăvea de scris Minunata lume nouă, convins fiind că „mai avem timp din belșug. Societatea complet organizată, sistemul castelor stabilite pe baze științifice, eliminarea liberului arbitru prin condiționare metodică, obediența făcută acceptabilă prin doze regulate… Citiți tot articolul

Epistola unui „supererou” al pandemiei

„Mă numesc Vlad și sunt elev în clasa a doua. În primăvară, hodoronc-tronc, am intrat în vacanță prelungită din pricina pandemiei. Habar n-aveam ce înseamnă asta, abia învățasem să scriu literele și să le leg între ele. «Ana are mere» și alte propoziții la fel de simple. Din ce am înțeles cu mintea mea de prichindel, pandemia ar fi o chestie care ține lumea în casă, o boală a omenirii transmisă de un liliac cu aripi. Și ca să te aperi de virus trebuie să te speli întruna pe mâini și să porți o mască peste nas și gură. Citiți tot articolul

Pe „Dealul Strigăturii”

„A început să bată toamna în copaci” aici, pe „Dealul Strigăturii”, la doi pași de Ghelari. „Sub un soare orbit de propria-i splendoare”, stau pe un tăpșan smălțuit cu flori și mă dumic în zarea cea fără de sfârșit. Coamele domoale ale munților se pierd de jur-împrejur în culori amestecate, de-o ireală frumusețe. Un moșneag gârbov coboară cărăruia ce duce în sat. Calcă anevoie, cu fereală, de parcă ar căra povara întregii omeniri pe umerii săi osteniți. Îi dau binețe, iar el îmi răspunde cu o vioiciune a glasului la care nu mă așteptam: „Să fii al lui Dumnezeu !” Trece mai departe, lăsându-mă să rumeg vorbele astea vechi și miezoase, păstrate cu sfințenie de la străbunii lui. Citiți tot articolul

Copilăria, ieri și azi

MOTTO: „(...) o femeie, plecând spre serviciu, îi spune odraslei sale: «Să lași cheia sub preș, ne-am înțeles?» O, vremea binecuvântată a cheilor lăsate sub preș!” – Andreï Makine, Dincolo de frontiere. Chiar binecuvântate vremurile acelea duse pe veci... Îmbucam ceva în grabă (nu „eco”, nu vă burzuluiți!) și o zbugheam afară, unde mă aștepta droaia de prichindei aidoma mie. Adică rumeni în obraji și cu luciri ștrengărești în privirile gracile, îmbrăcați cu țoale ieftine, dar curate, tunși regulamentar (cu breton, desigur) încălțați în teniși de Drăgășani (arar din ăia chinezești). Citiți tot articolul

Vacanță în Insulele Sporade

MOTTO: „Ea (valabil și pentru el - n.m.) călătorește acum pentru a-și umple singurătatea cu peisaje” - Vintilă Horia, Jurnalul unui țăran de la Dunăre Numai că peisajele frumoase ar aparține, cică, sufletelor urâte[1], se căznește să ne lămurească fals scriitorul exilat demult din România, în pofida protestelor mele vehemente. În fine, las sfada pe altă dată, la ce bun să ne ciorovăim în anotimpul vacanței estivale? Așadar, revin la Skiathos, după aproape zece ani, și observ dezolat că lumea s-a transformat radical, meschin de-a dreptul. Au apărut măștile și fricile pandemice, însă au cam dispărut oamenii. Citiți tot articolul

Ce caută americanii și în Europa de Est?

MOTO: „Omenirea e ca un înotător de fond care din când în când scoate capul din apă și respiră, ca să poată înota mai departe.” - Vintilă Horia. Ce e mai departe nimeni nu îndrăznește să ne lămurească, însă uriașul animal vârât cu de-a sila în apă se zbate să supraviețuiască, vânat și vânător deopotrivă. Se mișcă alandala de colo-colo, într-o sisifăreală fără sfârșit și fără speranță, doar-doar o scăpa teafăr din capcana acvatică. Acum e hăituit și lovit cu harponul azvârlit din pântecul unui liliac zburător cuibărit în China, chipurile... De n-ar fi îndeajuns năpasta ciudatului virus, interesele politico-militaro-financiare transatlantice au încins vâlvătaia zaverei în Europa de Est, terenul tuturor experimentelor încercate de-a lungul istoriei atât de vitrege în mult obidita regiune. Citiți tot articolul

Cu ochii pe americani!

Mă trezesc înainte de revărsarea zorilor. Deschid televizorul, uneori singurătatea devine insuportabilă și orice nepoftit ți se năzare că-i un musafir agreabil. Chiar și cei de peste Ocean, prinși într-o campanie electorală cu surle și trâmbițe. Convenția Democrată și-a desemnat candidatul, la capătul unei fanfaronade grețoase, semn că Philip Roth nu s-a înșelat când a scris că „spectacolul grotesc ce urma să invadeze lumea anglofonă nu va fi o extensie a coşmarului represiv totalitar est-european, ci proliferarea farsei occidentale a stupidităţii mediatice şi a mercantilismului cinic-filistinismul tipic american scăpat din frâu. Citiți tot articolul

23 august, între poveste și istorie

MOTTO: „Istoria nu e nici logică, nici frumoasă și cu atât mai puțin morală. Decât, poate, pentru cel care o citește ca pe o poveste de demult.” - Annie Bentoiu 23 August, la Turnu Măgurele... Se umplea strada mare a oraşului. Lumea toată ieşea la paradă, cu steaguri şi lozinci. Ori cu tablourile comuniştilor de frunte ai naţiei. De câteva ori am defilat şi eu, cu echipa de fotbal. Treceam prin faţa tribunei şi salutam căpeteniile locale ale partidului cel bun şi darnic. Pe urmă, oamenii mergeau la mici şi bere, grădina de vară răsuna de veselie, ca şi hanul de la intrarea în urbe. Un soi de fericire lumina ziua aceea providențială, în care, ne spuneau propagandiştii vremii, românii întorseseră armele şi săvârşiseră o insurecţie armată de mai mare dragul. Sărbătoream, vasăzică, o trădare, dar cine se încurca în amănunte de felul acesta ? Citiți tot articolul

Alexandru Athanasiu, profesorul renascentist

Era o toamnă mierie atunci, în 1983, primul meu an de studenție. Monumentalul palat al facultății, finalizat în 1936, îmi părea sanctuarul însuși, locul divin pe care destinul mi-l rezervase într-un exces de generozitate. Mă uitam cu sfiiciune la chipurile severe ale celor cinci corifei ai Dreptului înveșniciți în marmoră la intrarea principală. Licurg, Solon, Cicerone, Paninian și Justinian, ei urmau să-mi călăuzească zborul universitar. Doamne, ce companie! Numai că nu-i deloc simplu să-ți deschizi aripile și să plutești deasupra orizontului. E nevoie de curaj, înainte de orice, iar, apoi, de un instructor priceput. Citiți tot articolul

Amintirile unui fost procuror criminalist

Gândurile îmi aleargă „încoace și-ncolo ca o pisică sălbatică”[1] în dimineața aceasta toropitoare de vară. Mă căznesc să le îmblânzesc, să le așez cumva, însă ele se zbat strașnic, nu-i chip să le potolesc. În cele din urmă, de la atâta încurare, se opresc în loc, istovite și blânde. Le mângâi pe creștet și le adorm în culcușul de celuloză alburie, mânat de o pornire venită brusc dintr-un trecut încă viu, poate prea viu...  Așteptasem cu o nerăbdare fremătătoare primăvara aceea din 1992, dar nu știu să vă spun și pricina sâcâitoarei frenezii. Se scurseseră doi ani de când mă mutasem în București și deja profesia mă absorbise cum puțini sunt capabili să-și mai închipuie azi. Eram procuror criminalist și în martie fusesem planificat de serviciu la omoruri în trei zile, ca de obicei, așadar nimic schimbat. Numai că de data asta destinul urma să mă împingă brutal în furcile unor cazuri cu totul și cu totul speciale. Citiți tot articolul

Islazul văzut dinspre… Albania

„Pentru Vasiliqia, Albania era ușor accesibilă, cu câmpiile și colinele ei încremenite de ger, cu loviturile de maiuri, dis-de-dimineață, în putineiul în care se bătea laptele, cu țesutul nesfârșit al pânzelor de zestre, cu ulița bisericii scăldată-n soare și cu cucul, căruia aici i se spune piază rea.”[1] Pun un semn la pagina asta din cartea lui Ismail Kadare și mă retrag înlăuntru-mi. Ce aproape îmi este de suflet, deodată, Albania, țara la care am privit, de când mă știu, cu superioritate nătângă, cu un amestec de dispreț și compasiune. Mi-o imaginez ca pe o soră mai mică a României, a României Islazului meu de odinioară... Da, fiindcă și la noi unele femei se numeau Vasilca sau Vasilica, iar câmpiile și colinele - domoale, desigur - se întindeau cât cuprindeai cu ochii... Citiți tot articolul

Oblemenco, voievodul Olteniei

În urmă cu o jumătate de secol, România fotbalistică se reîmpârțise iarăși în trei istorice și seducătoare provincii. Și ca-ntotdeauna, chibiții, câtă frunză și iarbă, își proclamaseră voievozii: Dobrin, Dumitrache și Oblemenco. Ei erau domnitori peste sufletele complicate, năbădăioase și nestatornice ale microbiștilor grupați pe criterii de naturel, nicidecum științifice. Eu mi-l alesesem stăpân pe „Mopsu'” și lui îi aduceam zi de zi ofranda pasiunii mele inocente și răvășitoare. Numai că Islazul (prima localitate după ce treci Oltul în... „eterna Terra Nova”), acolo unde locuiau bunicii materni și unde s-a întâmplat să descopăr paradisul copilăriei, îl adula pe Nelu, „acest munte de blândețe și de iubire.“ Citiți tot articolul

Pe când o echipă complexă de identificare criminalistică a victimelor dezastrelor și la noi?

Catastrofa aeronautică de la Balotești, din 31 martie 1995, ne prinsese complet nepregătiți, uman și tehnic. Ca procuror, nu fusesem niciodată pregătit pentru o astfel de situație, cercetarea la fața locului presupunând particularități deosebite. Cât despre nevolnicia tehnică și materială de atunci nici n-are rost să mai consum cerneala... Noroc că Eugen Vasiliu, șef al Secției de urmărire penală și criminalistică de la Parchetul General, avusese în trecut o cauză similară și m-a îndrumat, altminteri... În fine, știu însă că fără ajutorul echipei de specialiști belgieni sosită chiar de-a doua zi la București, identificarea victimelor ar fi fost un fiasco răsunător. Citiți tot articolul

Justiția rațiunilor superioare de stat

În 1938, Maria Tănase îl cunoștea pe Maurice Nègre la restaurantul Neptun din Piața Buzești și cei doi vor începe o poveste de dragoste furtunoasă. Dar nu despre idila lor vreau să scriu, a făcut-o cu migală și talent Stejărel Olaru, ci despre afacerea judiciară a francezului, condamnat la București pentru spionaj în favoarea unei puteri străine. După câteva luni de recluziune, deținutul a fost pus în libertate și trimis acasă, jocurile de culise dezvăluite prin documentele oficiale ale vremii fiind o mărturie a stării justiției noastre de atunci și de-a pururi. Căci, „în realitate, eliberarea lui Nègre s-a realizat datorită eforturilor constante ale lui Jacques Truelle, ministrul plenipotențiar al Franței la București, care a știut cum să implice în acest joc diplomatic guvernul de la Vichy. Citiți tot articolul
1 2 3 4 6