Nepoţica

Un domn prezentabil, care ţine de braţ pe doamna la fel de arătoasă este marcată de un detaliu vestimentar care nu scapă celor din jur: poartă ciorapi roşii... Reporterul „de sală”, care sunt, stă cu ochii deschişi în căutarea virtualilor interlocutori. Mă terorizează ideea şi când mă aflu la mică distanţă de casă. Cum să mă dezbăr la atâta distanţă? Cineva mă avertizează asupra identităţii celor doi. Şi mai ales a ei. Îi scăpasem din vedere, privirile căutau în altă parte. Despre cine vorbeşti? am reacţionat la spusele celui de lângă mine. Citiți tot articolul →

De numele lui se leagă naşterea baletului american. Ştiam asta, când prin şansă am ajuns să-l văd de aproape, să schimbăm cuvinte, cum facem în clipe norocoase, marcaţi de şansa de a-ţi fi ieşit în drum cineva coborât din tabloul de pe perete. Atunci îmi sta în faţă o statuie. Bărbat înalt, uscăţiv, meditativ, exploziv când nu te aştepţi. În complexul muzical „Lincoln Center”, New York City Center îşi are identitate proprie. Mă refer la arondarea geografică. Cum te apropii dinspre Central Park, găseşti clădirea în partea stângă a ansamblului. Aici performează trupa „New York City Ballet”. În unghi drept, înainte deci, ai în faţă scena de la „Metropolitan”. Acolo aştepţi concertele cu Monserrat Caballe şi Placido Domingo. Exact vizavi, sala de concerte unde, la această oră, tronează Leonard Bernstein, conductor emeritus, cum este trecut pe afiş. Citiți tot articolul →

George Emil Palade: Laureatul

Prima oară, de ce să n-o recunosc, nu prea mi-a ieşit. De fapt, nu chiar aşa cum gândisem. Eram în New York, urmăream în desfăşurare o sesiune specială la Naţiunile Unite. În acolada acelor săptămâni mă visam folosindu-mi timpul liber la dispoziţie într-un anume registru de necesar, originalitate şi, evident, de eficienţă. L-am căutat pe George Emil Palade. Profesorul. Lucra la Universitatea Yale, dar un drum până la New Haven nu mi se părea un capăt de ţară. O cunoştinţă comună s-a oferit să sondeze terenul. Dezamăgire: ca în fiecare vară, savantul participa, în Colorado, la o reuniune „de socializare” a premianţilor Nobel. Citiți tot articolul →

Zico

— Esto es Zico do Brasil! Crainicul Mondialelor din 82 îşi făcuse din asta o normă de exprimare. Simţea ce simţeam şi noi la ivirea asului de cursă lungă în axul optic al camerei de luat vederi şi îi puncta existenţa printr-o sintagmă considerată necesară, fiind vorba de unul ca el. Zico strălucea cu înverşunare pe ecranul panoramic al fotbalului planetar. Grea, dar meritată povară! Cu două decenii şi ceva mai devreme, samba se ilustra în carnaval prin Gilmar, D. Santos şi N. Santos, Zito, Zozimo, Didi, Vava, Pele, Amarildo, Zagalo. Ştia ce aşteaptă lumea de la el. Pe Maracana ori în alte părţi ale lumii, i se scanda numele în delir, dar el ştia că are datoria de a arăta şi mai mult. Citiți tot articolul →

George Bush : Seniorul

Ne aştepta în mijlocul încăperii, spaţioasă dar mobilată cu sobrietate. Zâmbetul nu l-a părăsit cât ne prelingeam prin faţa sa pentru a ne strânge mâna şi a ne prezenta. Rosteam, de fapt, fiecare din noi numele ţării de unde venim. Grupul nostru de jurnalişti, multinaţional, multirasial şi multietnic venise la Washington şi ajungeam în cabinete cu oarece rezonanţă din capitala federală. Astăzi aici, în biroul preşedintelui Comitetului Naţional al Partidului Republican. Citiți tot articolul →

Cuvînt înainte la un nou invitat cristoiublog.ro: Marele ziarist Neagu Udroiu
Pe vremea cînd ajunși la putere, Tinerii, cum erau alintați Legionarii, se băteau cu pumnul în piept că le sînt lor înșile suficienți, Stelian Popescu, pînă nu demult susținător al Tinerilor, acum, desigur, nerecunoscători, avertiza în comentariul Tineri. Bătrîni. Elite din Universul, 20 octombrie 1940, că „nu de la lupta contra bătrînilor se poate aștepta progrese, ci de la descoperirea elitelor”. Care elite nu depind de vîrstă. Pot fi găsite și printre tineri și printre bătrîni. La acest adevăr m-am gîndit ori de cîte ori am avut în față biografia lui Neagu Udroiu. Destinul de ziarist al lui Neagu Udroiu întrece, prin amploare și diversitate, zeci de destine ale celor care azi, sub acoperirea de Tineri, îl atacă. Semnificativ pentru acest destin rămîne faptul că Neagu Udroiu a fost un reporter de teren. Numai cine n-a făcut teren în viața lui nu știe cu cîte probleme se confruntă cel plecat din redacție, în lume, să scrie un reportaj, să ia un interviu, să acopere un eveniment. După retragerea din presa activă, Neagu Udroiu a cunoscut o a doua tinerețe de om al condeiului. S-a apucat să-și scrie memoriile. Punînd la lucru experiența de gazetar profesionist, a scris o Istorie a presei românești. O istorie semnată nu de un teoretician de cotidiene, ci de un jurnalist care, prin destinul său, poate înțelege, alți jurnaliști dinaintea sa. Așa cum ne îndeamnă Stelian Popescu trebuie să descoperim elitele acolo unde se află. În privința scrisului despre presă, Neagu Udroiu face parte dintre Elite. De aceea, l-am rugat să scrie săptămînal, ca invitat al cristoiublog.ro, un text despre marile întîlniri din viața sa de reporter de teren. Mi-a răspuns prin rubrica Incursiuni prin Memorie, care debutează în acest număr și va fi publicată în fiecare ediție de luni.

Ion Cristoiu

Cu Gabriel Garcia Marquez: PATRIARHUL

- Mai plouă şi azi la Macondo? Întrebarea mea îi provoacă o prelungită expunere despre conceptul Macondo, prezent în opera sa, tradusă, din fericire, din belşug, şi la noi. Macondo, ne spune, înseamnă un loc anume, cu întâmplări anume. Macondo este, totodată, un anotimp anume cu trăiri speciale şi cu precipitaţii din belşug. Da, plouă tot timpul la Macondo, pare a fi răspunsul la care s-a simţit dator. Citiți tot articolul →