Seamănă cu Petru Comarnescu, aşa cum îl ştiam de la Dalles, vorbindu-ne despre gotic şi baroc. Uscăţiv, păr alb, început de calviţie, doar vârsta e alta. Lipsesc, prin urmare, gesturile acelea prin care urma să înţelegi cum catedralele Evului Mediu au fost gândite să spargă cerul.
Adolfo Bioy Casares doreşte parcă să te aducă spre el, să-i fii aproape, de aici şi o anume adunare către sine şi în sine, de aici, absenţa a tot ceea ce ţi-ar putea desprinde privirea de chipul său obosit şi de vorbele sale molatice. Întrebările provoacă o confesiune, divizată în segmente, fiecare cusută cu acul de poveste al scriitorului.
Citiți tot articolul →
