Cuvânt la despărțirea de N. Tertulian

Nu am știință dacă în lumea noastră culturală a ajuns vestea că acum câteva zile s-a stins din viață, în Franța, esteticianul N. Tertulian. Ce-i drept, el părăsise țara cu mai bine de trei decenii în urmă, dar numele său nu poate să lipsească din orice istorie corectă și sinceră a literaturii române contemporane. Nu contest, se vor ivi,numaidecât, fervenții susținători și propagandiști ai ideologiei „vidului cultural’’ din răstimpul 1948-1989 și care îmi vor cita – desigur, ca un argument acuzativ-cartea lui N.Tertulian despre „Eugen Lovinescu sau contradicțiile estetismului’’. Carte, indiscutabil depășită și nedreaptă, gândită și scrisă sub însemnele realismului socialist și al artei ca instrument al luptei de clasă. După cum aș putea, la rândul meu, să le dau replică citând mai multe titluri din bibliografiile unor autori pe care, ei înșiși, le-ar dori îngropate și uitate. Dar nu despre asta vreau să discutăm acum, ci despre un estetician și teoretician al artei care are un merit mare și incontestabil în promovarea dialogului cultural și ideologic de la jumătatea veacului trecut , perioada unei relative dar reale deschideri. Lui N. Tertulian i se datorează substanțiale exegeze ale operelor lui Hebert Marcuse, Benedetto Croce, Georg Lukacs, Teilhard de Chardin și ale altor gânditori de excepție din veacul trecut. L-am cunoscut, pe N. Tertulian prin anul 1967, atunci când, student la filozofie fiind, mi-am luat inima în dinți și l-am căutat la redacția revistei „Viața Românească’’. Revistă în care îi citisem mai multe texte care m-au atras și m-au stimulat prin ținuta lor ca și prin referirile la teme fierbinți, definitorii, ale culturii și ideologiei Occidentale a perioadei. Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Despre Nenea Sile, mereu, numai cu drag

Am încercat și voi încerca să evoc în acest colț de pagină personalități și întâmplări despre care cred că le pot readuce în atenția cititorilor sub emblematica sintagmă „memorabile”. Nu ascund că este vorba despre o grilă de apreciere selectivă, iar unele personaje sau evocări ar putea fi contestate sau refuzate de către cineva pentru motive asupra cărora nu am dreptul decât să emit supoziția că sunt numai și numai de bună credință. La rândul meu, am încredere că și ceea ce am ales să evoc aici va fi înțeles și apreciat cu aceeași monedă. Astăzi, de pildă, am ales să scriu câteva emoționate rânduri despre un Om și un Artist de excepție: compozitorul și dirijorul Sile Dinicu. Lucru oarecum surprinzător atâta vreme ce prietenii mei din presă și, mai nou, din social media mă cunosc doar ca jurnalist și comentator al unor evenimente politice și culturale. Cu toate acestea, o asemenea derogare își are motivele sale pe care îmi permit să le explic înainte de a scrie ceea ce am simțit nevoia să scriu de data asta. Trebuie, așadar, să spun că, acum mai bine de cinci decenii și jumătate, elev de liceu fiind, la Caracal, luam lecții de pian. Și nu cu oricine, ci cu doamna Sofia Dinu, soția singurului general (în rezervă) al urbei, Grigore Dinu, dar mai ales fosta profesoară a compozitorului Radu Șerban. Pe care am avut mare bucurie și deosebita onoare să îl cunosc, devenind, cu timpul, prieten apropiat cu fiul său, poetul și eseistul Radu R. Șerban, cel care își luase pseudonimul Gheorghe Vâlcu. Se anunța, pe atunci, la începutul anilor '60, un promițător climat de deschidere culturală și politică, al cărei punct culminant a fost atins în perioada 1965-1971 , deschidere relativă dar reală care nu avea cum să nu se regăsească și în viața spirituală a urbei mele natale. Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Cum a rămas Garufa Florăreasa cu un pol minus în gestiune

O lege nescrisă și, tocmai de aceea, imbatabilă, a cafenelei „Tosca’’ prevedea aceea că orice membru activ al confreriei venea încă de la primele ore de program, adică pe la 8 și ceva dimineață, își comanda cafeaua și coniacul aferent, după care aștepta să apară un binevoitor care să îl ajute la descărcarea de gestiune. Aici, la București, le ziceam, unor asemenea oameni cu baierele pungii deschise, binevoitori, dar, peste câțiva ani, jurnalist cu acte în regulă fiind, am aflat că la Timișoara li se spunea mai frumos:donatori. Prin excelență, acela care, în acea vreme romantică a studenției noastre, anii 1965-1971, s-a remarcat ca fiind un brav și statornic practicant al acestei îndeletniciri, a fost George Țărnea, neîntrecutul baladist, romanticul împătimit și fratele meu de bohemă. Care, la orele 8 fix trecute se înființa la masa de lucru din cafine, își comanda cafeaua, coniacul și citronada, după care se apuca de scris. Și, cum există un geniu protector al … toscanezilor, nu se putea ca nota de consumație să nu fie achitată. Dacă nu pe loc, oricum, în termeni rezonabili, adică atunci când luam banii de la revistele la care începusem să colaborăm câțiva dintre cadrele de nădejde al cafe-barului „Tosca”. Puteau,însă,să existe și zile mai puțin norocoase și atunci nu ne rămânea decât să contăm pe înțelegerea frumoaselor ospătărițe - Any mică și Any mare, Silvia și Ica, ca și a celor doi responsabili ai unității, nenea Beca și nenea Papari. Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Zamfira, bomba sexy a întrecerii uteciste!

Se înşală amarnic aceia care cred că ,,bombele’’ au erupt în presa noastră după 1990! În realitate, ele s-au aflat la mare preţ şi înainte, numai că sensul termenilor era, oarecum, altul. Îmi aminesc şi azi, cu vie emoţie, aceste turburătoare versuri din repertoriul unei brigăzi artistice de agitaţie: „A inundat hambarul,/Talazul rodniciei,/Ţăranul fredonează/«Cântarea României».” Că, în goana după „subiecte-bombă”, care să rupă grua târgului şi să facă să curgă şiroaie de poncife lăcrimoase, ambiţioşii reporteri-pistol se puteau trezi pe cap cu nişte capcane fâsâite, a aflat-o, pe cont propriu, un coleg din redacţia „Scânteii tineretului”. Întors din deplasare, ne-a aruncat triumfător: „Am un subiect-bombă. Praf v-am făcut! Primă îmi dă Conu'Alecu!” (Conu' Alecu fiind poetul A.I.Zăinescu, redactor şef-adjunct al ziarului, om inteligent şi cu umor subţire.) Văzând câte priviri pline de invidie (bineînţeles, colegială!) cată spre el, ambiţiosul june bombardier ne-a dezăluit în ce constă marea-i găselniţă. Găselniță inspirată din aplicarea prevederilor unui decret prezidenţial prin care tinerii delicvenţi urmau să fie puşi în libertate şi angajaţi în producţie, sarcina re-educării lor revenind organizaţiilor UTC. Aşadar, la filatura de bumbac din oraşul X a venit un asemenea tânăr, care, în ciuda eforturilor educative ale organizaţiei UTC, nu se prea omora cu munca, ceea ce, evident, ridica probleme pe linia muncii politico-educative. Azi așa, mâine așa, până când, într-o zi norocoasă, o colegă din secţia de producţie s-a adresat secretarei UTC pe întreprindere: „Zamfira, nu ai vrea ca, în pauza de masă, să interpretezi, din fluier şi solo voce, melodia cu care te vei prezenta la faza interjudeţeană a Festivalului Naţional „Cântarea României?” Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Multe și felurite au mai fost, la vremea lor, acela bube la dosarul de cadre pentru care, oricât de bun ai fi fost în meseria ta, nu puteai face un pas înainte în ierarhiile administrației și ale politichiei. Asta dacă, bineînțeles, trecusei de primele furci caudine ale pepinierei de cadre! Lucrurile se complicau, încă, mai abitir atunci când era vorba despre cadrele considerate a fi de nădejde și care, dintr-un motiv sau altul, nu menționaseră, în mod expres, la dosarul lor de cadre, cum că aveau rude în străinătate. Cam așa a fost să fie și cu tovarășul Veniamin, un tânăr și zelos activist al unui comitet județean UTC,căruia i s-a descoperit-mai corect spus:i s-a inventat!- cum că ar avea rude tocmai în Statele Unite, motiv pentru care și-ar fi și schimbat numele de familie. Mă aflam, așadar, ca redactor la „Scânteia tineretului”, într-un colectiv de îndrumare și control al CC al UTC care își desfășura activitatea într-un județ al Moldovei. Colectiv condus de secretarul cu propaganda, presa și cultura al „CC-ului mic” (așa cum se zicea în folclorul oral al vremii), tânăr universitar care nu prea le avea cu canoanele și cu dogmele de resort, dar care, cu sau fără voia lui, trebuia să le facă față. Recunosc, gazdele noastre, cadrele și activul de bază de la organizația județeană a UTC, se străduiau să arate că își fac treaba ca la carte (sau ca la… statut!), dar, așa cum se întâmpla și atunci și ca și acuma, unii făceau exces de zel și chiar de servilism. Ceea ce, între noi fie vorba, nu prea ne era pe plac celor din colectivul de îndrumare și control. Unde mai pui că unui anumit activist, șeful sectorului cultură de la județeana UTC, i se cășunase să îl perie cu predilecție pe Pișta, colegul și prietenul nostru Ștefan Goțela. Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Mire pentru o zi

„Dans le cafe voisins Nous etions quelques-uns Qui attentiondions la gloire” (Charle Aznavour - „La boheme”)

A fost, prin toamna lui 1967, în mare vogă printre noi, „senatorii de drept” ai cafenelei „Tosca”, poema lui George Ţărnea „Elegia jocurilor”. (O versiune, uşor modificată faţă de cea originală, a fost tipărită într-un volum al inefabilului baladist multe prea repede plecat dintre noi.) Fireşte, ea poate fi citită şi azi pentru frumuseţea ei, dar cred că recitirea acestei „Elegii a jocurilor” ar avea de câştigat atunci când cititorul va afla câte ceva despre identitatea personajelor, ca şi despre imprejurările care se află la originea ei. Toate având un numitor comun şi un reper esenţial: cafeneaua „Tosca”. Pentru că, înainte de a fi o cafenea, sau, mă rog, „o locaţie” (brrr!!!) pe fostul bulevard 6 martie, „Tosca” a fost un reper esenţial al boemei studenţeşti a Bucureştiului din anii 65-70. Cum și de ce ,,a fost și nu mai este’’ asta am să vă povestesc, poate, cu altă ocazie. Până atunci vă mai spun că noi, clienții fideli ai cafenelei, eram exact ca și cei din „Boema” lui Charles Aznavour: „nous recitons de vers/grupes autour de poele / en oubliant l*hiver”

Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Răzbunarea lui Fane Stoian…

A murit Dumitru (Puși)Dinulescu! Apreciat scriitor și împătimit al artei spectacolui, unul dintre ultimii mohicaniai boemei bucureștene care ne-a făcut zilele frumoase în anii relativei, dar realei, dechideri culturale din anii *60 ca și din cei ce i-au urmat. Genrație pe care neuitatul Fănuş Neagu o socoteşte a fi parte din”lumea literelor înfrăţite cu boema”, din care, dimpreună cu Puși au mai făcut parte George Țărnea, Ion Nicolescu, Octavian Stoica, Gabriel Iuga, Ion Iuga, Vasile Andronacheși încă mulți alții. Nu am fost un apropiat al regretatului Puși Dinulescu, așa că, la acest dureros ceas al despărțirii, nu aș puea să îl evoc într-o istorie sugestivă. În scimb am să îl evoc pe neuitatul Fane sau Tata Fane cum i se spunea în lumeacafenelelor și a locantelor în care era o prozență absolut inconfundabilă. Este vorba despre prozatorul Ştefan Stoian, autor, după ştiinţa mea, al unui singur, dar absolut remarcabil, volum, „Pe malul fluiviului, departe…” , apărut în 1968 în colecţia”Luceafărul” a Editurii pentru literatură, pe drept cuvînt apreciat de critica literară ca un debut de excepţie. Din păcate, Ştefan Stoian a publicat relativ puţin, aşa încât, despre „Fane”, mai multe se cunosc, azi, din puzderia de anecdote care l-au avut ca protagonsit. Omul era pur şi simplu fermecător şi impunea, prin statura marţială, prin prestanţa pe care o afişa cu morgă îndelung studiată, prin vocea de stentor şi, mai ales, prin harul zicerilor cu tâlc subţire, pitoreşti şi memorabile. Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Nicolae Velea, vorbă-n dungă şi rotundă

Nu ştiu pentru câţi dintre mai tinerii iubitori de literatură numele lui Nicolae Velea (mai) spune ceva. Mă rog, veacul înaintează, gusturile se schimbă, iar modele literare (dar nu numai cele literare) își urmează cursul… Cu toate acestea, mă încăpăţânez să cred că, la o recitire, cărţile lui Nicolae Velea vor reuşi să îi convingă şi, de ce nu?, să îi ispitească pe iubitorii vorbei în dungă și rotundă. Până atunci, ne rămâne nouă, celor care l-am cunoscut datoria de a nu lăsa să se piardă prea repede amintirea acestui vrednic și împătimit călător printre înţelepciuni, personaj inconfundabil al boemei literare din ultima jumătate a veacului încheiat. „Nea Lică” – pentru că aşa îl numea Vasile Căbulea, amicul său din vremurile Şcolii de literatură, devenit, între timp colegul meu de la „Scânteia tineretului”, prin mijlocirea căruia l-am cunoscut - era de o bună cuviinţă ieşită din comun. Nu se aşeza la masa ta fără să fi fost invitat şi numai dacă era încredinţat că prezenţa lui este dorită. Dacă, însă, avea semne că la mijloc este ceva necurat, atunci replica îi era neiertătoare. A făcut carieră replica neiertătoare pe care a servit-o, la Casa Scriitorilor, atunci când a fost poftit, cu vag-disimulată maliţie, să se aşeze la masa unui potentat politic cu aere de Mecena pe linie de partid şi de stat. Gogu Rădulescu pre numele său. „Iau loc la masă cu tovarăşul G - se a rostit cu intonație apăsată Nea Lică -, dar cu o condiţie: nu îmi ceară nimic!” Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Radu Șerban, premiant la Tokio, spectator la București

Păstrez și acum, într-un anume loc pe rafturile bibliotecii, „Înmiresmatele prăpăstii”, volumul de poeme (din păcate postum) al lui Radu R. Şerban, apărut la Editura PARALELA 45 sub îngrijirea poetei Monica Pillat, însoțit de note biografice întocmite de către Domnica Șerban, soţia celui atât de repede plecat dintre noi. Dedicaţia, de o aleasă simplitate şi căldură sufletească, este un îndemn la neuitare: „în memoria lui Răducu şi a zilelor frumoase petrecute împreună.” Şi, fără să vreau, îmi vin în minte versurile altui poet şi prieten, George Ţărnea, plecat, şi el, mult prea grăbit dintre noi: „Ce suave timpuri prăbuşite-n vis / Unde sunt copii primului abis?” Las criticilor literari să se pronunţe asupra cărţii, îmi rezerv, în schimb, misia, mai modestă – recunosc, de a-l evoca pe Radu R. Şerban, indimenticabilul copil al primelor abisuri, vreau să spun al unor întâmplări de neuitat petrecute cum aproape cinci decenii în urmă. Oricât m-aş strădui nu pot fixa, în timp şi loc, prima noastră întâlnire, dar, cu siguranţă că l-am întâlnit pe Răducu prin toamna lui 1970. Când, vărul său primar, Mircea Şerban-Cebotenco, pe atunci student la facultatea de limbi germanice, care se alăturase grupului de entuziaşti care făceam revista „Universitas”, l-a adus pe Răducu la sediul redacţiei din Bulevardul Schitu Măgureanu, clădire în care se află acum facultatea de sociologie și asistență socială a universităţii bucureştene. Citiți tot articolul

Boema – Cronica unor întâlniri memorabile

Revelion… în prelungiri

Anul 1968 nu debutase prea fericit, măcar pentru unii dintre noi, studenţi ai facultăţii bucureştene de filosofie. Din varii motive, atât subsemnatul, cât şi minunatul prieten, veşnic-baladist-îndrăgostiul George Ţărnea, „bisam” anul II. (George chiar îl… trisa!) Alţii, tot din gaşca noastră de boemi, deşi promovaseră anul – fireşte, tot în prelungiri, adică la reexaminări – nu aveau medie de bursă. Aşa încât, deşi plănuisem încă de la plecarea în vacanţa de iarnă, ca, în cea de-a doua săptămână a noului an, să facem un revelion pe cont propriu, un revelion… în prelungiri, sorţii nu păreau să ne surâdă. Banii erau pe sponci, iar colaborările de la reviste, pentru George şi pentru mine, nu ne ajungeau nici măcar de o agapă la „Pisica epileptică”. (Pentru mai tinerii cititori, „Pisica epileptică” era numele conspirativ al restaurantului „Bihor”, ulterior „Tismana”, din spatele clădirii Universităţii.) Când totul părea pierdut, salvarea a căpătat un nume: Morel Zelţer, minunatul meu coleg de cameră din blocul E, căminul Grozăveşti. „Copilaşii durerii – ne-a luat el cu binişorul – eu mi-am luat cartela şi am „măritat-o” pe 300 de lei; vă dau câte 100, voi mi-i daţi când luaţi banii dela gazete!” Zis şi făcut! Pe loc am decretat: „La Continetal!” Acesta fiind barul de noapte, aflat la subsolul clădirii năruită la cutremurul din 4 martie 1977, bar care, la acea vreme, era unul dintre cele mai selecte localuri din Bucureşti. Ca să fie masa bogată, am cooptat doi co-militanţi: pe Gică Tudose şi pe Telu Catrina şi ei, tot studenţi la filosofie. Citiți tot articolul
1 2
Interviu cu Alexandru Cumpănașu, despre cazul Caracal, despre candidatura lui la președinție

Miercuri, 4 septembrie 2019, de la ora 19.00 la ora 20.00, la emisiunea „Gândurile lui Cristoiu”, am avut un dialog cu Alexandru Cumpănașu. Aceasta este redarea integrală a emisiunii.

Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi
Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”: