Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Răzbunarea lui Fane Stoian…

A murit Dumitru (Puși)Dinulescu! Apreciat scriitor și împătimit al artei spectacolui, unul dintre ultimii mohicaniai boemei bucureștene care ne-a făcut zilele frumoase în anii relativei, dar realei, dechideri culturale din anii *60 ca și din cei ce i-au urmat. Genrație pe care neuitatul Fănuş Neagu o socoteşte a fi parte din”lumea literelor înfrăţite cu boema”, din care, dimpreună cu Puși au mai făcut parte George Țărnea, Ion Nicolescu, Octavian Stoica, Gabriel Iuga, Ion Iuga, Vasile Andronacheși încă mulți alții. Nu am fost un apropiat al regretatului Puși Dinulescu, așa că, la acest dureros ceas al despărțirii, nu aș puea să îl evoc într-o istorie sugestivă. În scimb am să îl evoc pe neuitatul Fane sau Tata Fane cum i se spunea în lumeacafenelelor și a locantelor în care era o prozență absolut inconfundabilă. Este vorba despre prozatorul Ştefan Stoian, autor, după ştiinţa mea, al unui singur, dar absolut remarcabil, volum, „Pe malul fluiviului, departe…” , apărut în 1968 în colecţia”Luceafărul” a Editurii pentru literatură, pe drept cuvînt apreciat de critica literară ca un debut de excepţie. Din păcate, Ştefan Stoian a publicat relativ puţin, aşa încât, despre „Fane”, mai multe se cunosc, azi, din puzderia de anecdote care l-au avut ca protagonsit. Omul era pur şi simplu fermecător şi impunea, prin statura marţială, prin prestanţa pe care o afişa cu morgă îndelung studiată, prin vocea de stentor şi, mai ales, prin harul zicerilor cu tâlc subţire, pitoreşti şi memorabile. Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Nicolae Velea, vorbă-n dungă şi rotundă

Nu ştiu pentru câţi dintre mai tinerii iubitori de literatură numele lui Nicolae Velea (mai) spune ceva. Mă rog, veacul înaintează, gusturile se schimbă, iar modele literare (dar nu numai cele literare) își urmează cursul… Cu toate acestea, mă încăpăţânez să cred că, la o recitire, cărţile lui Nicolae Velea vor reuşi să îi convingă şi, de ce nu?, să îi ispitească pe iubitorii vorbei în dungă și rotundă. Până atunci, ne rămâne nouă, celor care l-am cunoscut datoria de a nu lăsa să se piardă prea repede amintirea acestui vrednic și împătimit călător printre înţelepciuni, personaj inconfundabil al boemei literare din ultima jumătate a veacului încheiat. „Nea Lică” – pentru că aşa îl numea Vasile Căbulea, amicul său din vremurile Şcolii de literatură, devenit, între timp colegul meu de la „Scânteia tineretului”, prin mijlocirea căruia l-am cunoscut - era de o bună cuviinţă ieşită din comun. Nu se aşeza la masa ta fără să fi fost invitat şi numai dacă era încredinţat că prezenţa lui este dorită. Dacă, însă, avea semne că la mijloc este ceva necurat, atunci replica îi era neiertătoare. A făcut carieră replica neiertătoare pe care a servit-o, la Casa Scriitorilor, atunci când a fost poftit, cu vag-disimulată maliţie, să se aşeze la masa unui potentat politic cu aere de Mecena pe linie de partid şi de stat. Gogu Rădulescu pre numele său. „Iau loc la masă cu tovarăşul G - se a rostit cu intonație apăsată Nea Lică -, dar cu o condiţie: nu îmi ceară nimic!” Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Radu Șerban, premiant la Tokio, spectator la București

Păstrez și acum, într-un anume loc pe rafturile bibliotecii, „Înmiresmatele prăpăstii”, volumul de poeme (din păcate postum) al lui Radu R. Şerban, apărut la Editura PARALELA 45 sub îngrijirea poetei Monica Pillat, însoțit de note biografice întocmite de către Domnica Șerban, soţia celui atât de repede plecat dintre noi. Dedicaţia, de o aleasă simplitate şi căldură sufletească, este un îndemn la neuitare: „în memoria lui Răducu şi a zilelor frumoase petrecute împreună.” Şi, fără să vreau, îmi vin în minte versurile altui poet şi prieten, George Ţărnea, plecat, şi el, mult prea grăbit dintre noi: „Ce suave timpuri prăbuşite-n vis / Unde sunt copii primului abis?” Las criticilor literari să se pronunţe asupra cărţii, îmi rezerv, în schimb, misia, mai modestă – recunosc, de a-l evoca pe Radu R. Şerban, indimenticabilul copil al primelor abisuri, vreau să spun al unor întâmplări de neuitat petrecute cum aproape cinci decenii în urmă. Oricât m-aş strădui nu pot fixa, în timp şi loc, prima noastră întâlnire, dar, cu siguranţă că l-am întâlnit pe Răducu prin toamna lui 1970. Când, vărul său primar, Mircea Şerban-Cebotenco, pe atunci student la facultatea de limbi germanice, care se alăturase grupului de entuziaşti care făceam revista „Universitas”, l-a adus pe Răducu la sediul redacţiei din Bulevardul Schitu Măgureanu, clădire în care se află acum facultatea de sociologie și asistență socială a universităţii bucureştene. Citiți tot articolul

Boema – Cronica unor întâlniri memorabile

Revelion… în prelungiri

Anul 1968 nu debutase prea fericit, măcar pentru unii dintre noi, studenţi ai facultăţii bucureştene de filosofie. Din varii motive, atât subsemnatul, cât şi minunatul prieten, veşnic-baladist-îndrăgostiul George Ţărnea, „bisam” anul II. (George chiar îl… trisa!) Alţii, tot din gaşca noastră de boemi, deşi promovaseră anul – fireşte, tot în prelungiri, adică la reexaminări – nu aveau medie de bursă. Aşa încât, deşi plănuisem încă de la plecarea în vacanţa de iarnă, ca, în cea de-a doua săptămână a noului an, să facem un revelion pe cont propriu, un revelion… în prelungiri, sorţii nu păreau să ne surâdă. Banii erau pe sponci, iar colaborările de la reviste, pentru George şi pentru mine, nu ne ajungeau nici măcar de o agapă la „Pisica epileptică”. (Pentru mai tinerii cititori, „Pisica epileptică” era numele conspirativ al restaurantului „Bihor”, ulterior „Tismana”, din spatele clădirii Universităţii.) Când totul părea pierdut, salvarea a căpătat un nume: Morel Zelţer, minunatul meu coleg de cameră din blocul E, căminul Grozăveşti. „Copilaşii durerii – ne-a luat el cu binişorul – eu mi-am luat cartela şi am „măritat-o” pe 300 de lei; vă dau câte 100, voi mi-i daţi când luaţi banii dela gazete!” Zis şi făcut! Pe loc am decretat: „La Continetal!” Acesta fiind barul de noapte, aflat la subsolul clădirii năruită la cutremurul din 4 martie 1977, bar care, la acea vreme, era unul dintre cele mai selecte localuri din Bucureşti. Ca să fie masa bogată, am cooptat doi co-militanţi: pe Gică Tudose şi pe Telu Catrina şi ei, tot studenţi la filosofie. Citiți tot articolul

Boema – Cronica unor întâlniri memorabile

Cum se fabrică un pre-marxist: filosoful mon-ciu A intrat, de multișor poveste, în folclorul facultăților de filosofie isprava noastră, a celor de la București, care am fabricat și am pus în circulație acel (fals) curs despre așa-zisul filosof prea marxist chinez Mon-Ciu. Dovadă că, atunci când ne-am cunoscut,printre primele lucruri despre care a dorit să discutăm cea care avea să îmi fie soție a fost tocmai această năzdrăvănie. Lucru cu atât mai interesant cu cât ea a absolvit psihologia la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași în anul 1976,iar noi, făptașii, părăsisem facultatea bucureșteană în 1971! În plus, odată intrată în folclor istoria filosofului Mon-Ciu, avea să cunoască felurite variante unele chiar foarte departe de ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Motiv în plus pentru a i relua și aici, în acest ospitalier colț de pagină. Și, pentru a intra în atmosferă trebuie să spun că una dintre ideile, puţine, dar fixe, ale filosofiei oficiale de până la jumătatea anilor ’60 a fost cea a precursorilor marxism-leninismului, adică a gânditorilor care, deşi nu au fost contemporani cu „dascălii proletariatului” au avut idei care i-au premers. De unde reacţia sănătoasă de persiflare venită din partea noastră, a studenţilor nevoiţi să repetăm, până la supra-saturaţie, clişeele.O asemenea replică ştrengărească la aceste inepţii anchilozate este cea despre „filosoful materialist chinez Mon-Ciu”. Ne aflăm, aşadar, în iarna anului 1967. Cu un an în urmă, la facultatea de filosofie a Universităţii din Bucureşti, luase fiinţă secţia de sociologie, după atâția ani în care, potrivit faimosului Dicționar de filozofie( cu „z” nu cu „s’!’) apărut în 1954 sub coordonarea lui Boris Ponomoriov, sociologia, alături de genetică, de cibernetică și de psihanaliză era considerată… o pseudo-știință. Citiți tot articolul

Boema – Cronica unor întâlniri memorabile

Am sabotat colaborarea „Scânteii Tineretului” cu un ziarist cu stagiu în ilegalitate!

Prin 1978 parcă, în preajma unui „număr special” pentru aniversarea zilei de 8 mai – ziua creării PCR- , pe ând mai aflam la CC al UTC cu un articol pe care urma să îl semneze un tovarăș din conducerea organizaţiei, s-a petrecut una dintre nostimadele care au rămas de pomină în istoria orală a gazetei şi, poate, nu numai a ei… Nici nu intrasem bine în birou, cu texul văzut și aprobat, că mă cheamă la el vechiul meu coleg de studenţie, Emil M. De data aceasta, însă, în calitatea sa oficială, aceea de secretar general de redacţie. - Şerbane, gluma e glumă şi treaba e treabă. Ai stat toată dimineaţa la UTC. Unde e articolul? L-au aprobat, mai sunt observaţii? Nouă ne crapă buza să fim în grafic cu ziarul şi tu te ţii de farse, la telefon. Cum, de data asta- spre deosebire de alte dăți- nici nu dădusem telefon în redacţie, dar și pentru că nu au fost observaţii la materialul pe care tot eu îl încropisem, am răspuns fără să clipesc dând toate explicaţiile cuvenite. Numai că, în loc să se însenineze, chipul prietenului Emil se înnegura şi mai tare. - Tu cunoşti un gazetar, de fapt un ilegalist, Ioan Felea? - Cum să nu, vechi gazetar comunist, membru de partid cu stagiul în ilegalitate. Citiți tot articolul

Boema – Cronica unor întâlniri memorabile

Nea Nae în conflict cu fata lui Nea Nicu

Am povestit, nu de mult, o ispravă nostimă pe care am trăit-o la apariția primului număr tipărit-martie 1969- din revista „Universitas” („Organ al Comitetului UTC și al Consiliului Uniunii Asociației Studenților din Universitatea București”, așa cum cereau regulile vremii, fiindcă UASCR se va numi abia după Conferința Națională din primăvara lui 1969.) Nu este singura întâmplare frumoasă pe care o evoc, după atâția ani, cu aceeași emoție, dar și cu durerea că unii dintre cei cu care am trudit pentru ca revista noastră să fie cu adevărat o prezență în presa studențească nu se mai află, astăzi, printre noi. Mă gândesc la Jeana Gheorghiu, primul redactor șef al „Universitas”-ului, la Andrei Aszody și la colega noastră Zoia Ceaușescu, așa după cum un gând ales de prețuire am pentru eminentul cărturar prof.univ.dr. Dan Grigorescu, desemnat de rectoratul Almei Mater bucureștene să sprijine redacția revistei la primele sale numere. Citiți tot articolul

Boema – Cronica unor întâlniri memorabile

„Nene” în conflict cu doamna… dicționar

Am mai povestit, aici, despre obiceiul pe care îl aveam noi, cei care cu vreo cincizeci de ani în urmă, studenți fiind, ne încercam norocul în paginile unor prestigioase reviste -„Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Viața Românească”, „Contemporanul” sau „Amfiteatru” - ca ,după ce ne vedeam numele tipărit la gazetă,să ne înființăm la restaurantul Uniunii Scriitorilor. Acolo unde, cu puțin noroc îi puteai vedea (măcar) pe câțiva dintre scriitorii nostri reprezentativi din toate generațile. Și cum pe unii îi cunoașteam din redacții, mai bine spus dădeau ei semene că ne cunosc, din scris sau măcar din vedere, se pate lesne bănui cam cât „de-ai casei” începusem să ne credem! Așa se face că grupul nostru de căminiști din Complexul Grozăvești – având în nucleul său de bază pe Florentin Popescu, pe Victor Ivanovici (de la Filologie), pe George Țărnea, Morel Zelțer și pe subsemnatul (de la Filosofie) semnam mai des condica de prezență aici decât… la facultate. Fiind primiți cu bucurie în vorbă de către scriitori consacrați, așa după cum cere legea nescrisă a dialogului între generații. Nu ar fi, zic eu, de prisos să adăug că, în nici-un caz, nu ne-ar fi trecut prin cap să sărim calul, adică să încălcăm regulile de bună cuviință și să ne tragem de șireturi (cum zicea o vorbă la modă) cu cei mai mari ca noi, atât ca vârstă cât și ca număr de texte tipărite la revistă. Citiți tot articolul

Nicolae Ceaușescu, acela care ne-a influențat destinul tuturor

Există in cartea lui Ion Traian Ștefănescu „Întâlniri cu Nicolae Ceaușescu” (Editura Mediafax, 2019) o afirmație care, fără doar și poate, va stârni multe și vehemente contestații. Citez: „Fără a ignora greșelile sale (ale lui Nicolae Ceaușescu n.n.), l-am prețuit și l-am stimat pentru efortul său de a «trage» țara înainte și de a o afirma pe plan internațional. Orice s-ar spune, Nicolae Ceaușescu a fost un mare patriot, în accepția sa specifică, respectiv cu o puternică tentă naționalistă”. De prisos, zic eu, să mai argumentez și de ce consider această caracterizare a personajului principal al cărții ca generatoare de rumori și, mai rău, de reacții vehemente. De-ajuns doar să ne gândim la epitetele cu care cel care, aproape un sfert de veac, a fost șeful partidului unic și al statului, este nominalizat în limbajul uzual. Și totuși, oricât ar părea de ciudat mai ales tinerelor generații, această imagine a lui Nicolae Ceaușescu a circulat o vreme și a avut reverberații ample atât în țară cât și peste hotare. A fost, atunci, vorba doar despre o autosugestie colectivă, despre o manipulare sau, mai degrabă, această reprezentare a corespuns unei anumite perioade din cea ce s-a numit „Epoca de Aur”, pentru ca, pe parcurs, să cunoască un ireversibil traiect descendent. Sfârșind prin a lăsa locul nimicitorului epitet „odiosul”, avându-și un altul, complementar, adică „sinistra”? Întrebări din care derivă una foarte directă: care au fost acei factori care a provocat acest declin al unui personaj de numele căruia se leagă, cu bunele și cu relele sale, un pătrar de secol din istoria modernă a României? Cu mențiunea că am în vedere atât factorii ce țin de personalitatea lui Nicolae Ceaușescu, dar, deopotrivă, de mediul politic intern și extern în care acesta și-a exercitat prerogativele funcției supreme în partid și în stat. Acest Nicolae Ceaușescu pe care , pe bună dreptate, Ion Traian Ștefănescu îl caracterizează în termeni atât de expresivi: „Fie prețuit, fie înjurat, a fost cu adevărat, pe plan intern și internațional, o personalitate reală, care ne-a influențat destinul tuturor”. Citiți tot articolul

Boema – Cronica unor întâlniri memorabile

Un număr de revistă tipărit, cenzurat și retipărit

În pragul lui martie 1969 , pregăteam cu zor şi sârg numărul 3, primul număr tipărit al revistei „Universitas”, editată sub egida Consiliului UAS din Universitatea Bucureşti. Cei care „pregăteam” apariţia sa fiind Jeana Gheorgiu - redactor şef, Zoia Elena (studentă la matematică) şi subsemnatul - redactori şefi adjuncţi, plus încă alţi sufletişti: Poly Popescu, Andrei Aszody, Tori Cogan. Numărul trebuia să apară „în cinstea alegerilor pentru Marea Adunare Naţională” din martie, dar, fiindcă Zoia împlinea 20 de ani în ziua de 1 martie, ea a ţinut să… o serbeze prin muncă. Când tirajul (2000 de exemplare) a fost tras, la tipografia „Informaţia”, ne-am adus aminte că uitasem… un amănunt. Adică uitasem să ducem revista «la viză», la Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri de pe lângă Consiliul de Miniştri (pe româneşte: cenzura). Drept pentru care, a doua zi dis de dimineață, am luat paginile pentru „Bun de tipar” sub braţ şi ne-am dus (Jana, Zoia, Andrei şi eu) la „Direcţie” pentru ca să le prezentăm tovarășilor isprava noastră gazetărească. Am lăsat setul de pagini la instituție, urmând să revenim peste câteva ore pentru a afla… impresiile de lectură și, evident, să primi Bun de Tipar pe ele. Numai că, și de data asta, uitasem ceva. Uitasem să le spunem… că tirajul fusese tras! Când ne-am întors, direct în biroul directorului instituţiei, Iosif Ardeleanu, iar aceasta ne-a luat pe departe, cu o blândeţe studiată, am priceput că ceva nu-i în regulă. — În general – a grăit tovarășul director al cenzurii politico-ideologice de partid și de stat – revista corespunde exigenţelor, dar sunt şi o serie de observaţii. După care ne-a arătat paginile de mijloc unde era publicat poemul lui George Ţărnea „Convalescenţe”. — Este un poem politic, literatură angajată – a replicat Jana – nu înţeleg care sunt observaţiile, daţi-ne exemple. — De exemplu, aici – a continuat imperturbabil cerberul-şef – „Priviţi-mă, tovarăşi, cum uit /copilăria vagoanelor de clasa a treia” Citiți tot articolul
1 2 3
Cătălin Ivan: „Aceste alegeri nu sunt alegeri libere”

Interviu cu Cătălin Ivan, candidat Partidul Alternativa Pentru Demnitate Națională, în cadrul emisiunii „Gândurile lui Cristoiu”, 17 octombrie 2019, transmisă pe Mediafax și Gandul.info

Transcrierea interviului o puteți urmări la rubrica Interviuri

Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”:



Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi