Nicolae Ceaușescu, acela care ne-a influențat destinul tuturor

Există in cartea lui Ion Traian Ștefănescu „Întâlniri cu Nicolae Ceaușescu” (Editura Mediafax, 2019) o afirmație care, fără doar și poate, va stârni multe și vehemente contestații. Citez: „Fără a ignora greșelile sale (ale lui Nicolae Ceaușescu n.n.), l-am prețuit și l-am stimat pentru efortul său de a «trage» țara înainte și de a o afirma pe plan internațional. Orice s-ar spune, Nicolae Ceaușescu a fost un mare patriot, în accepția sa specifică, respectiv cu o puternică tentă naționalistă”. De prisos, zic eu, să mai argumentez și de ce consider această caracterizare a personajului principal al cărții ca generatoare de rumori și, mai rău, de reacții vehemente. De-ajuns doar să ne gândim la epitetele cu care cel care, aproape un sfert de veac, a fost șeful partidului unic și al statului, este nominalizat în limbajul uzual. Și totuși, oricât ar părea de ciudat mai ales tinerelor generații, această imagine a lui Nicolae Ceaușescu a circulat o vreme și a avut reverberații ample atât în țară cât și peste hotare. A fost, atunci, vorba doar despre o autosugestie colectivă, despre o manipulare sau, mai degrabă, această reprezentare a corespuns unei anumite perioade din cea ce s-a numit „Epoca de Aur”, pentru ca, pe parcurs, să cunoască un ireversibil traiect descendent. Sfârșind prin a lăsa locul nimicitorului epitet „odiosul”, avându-și un altul, complementar, adică „sinistra”? Întrebări din care derivă una foarte directă: care au fost acei factori care a provocat acest declin al unui personaj de numele căruia se leagă, cu bunele și cu relele sale, un pătrar de secol din istoria modernă a României? Cu mențiunea că am în vedere atât factorii ce țin de personalitatea lui Nicolae Ceaușescu, dar, deopotrivă, de mediul politic intern și extern în care acesta și-a exercitat prerogativele funcției supreme în partid și în stat. Acest Nicolae Ceaușescu pe care , pe bună dreptate, Ion Traian Ștefănescu îl caracterizează în termeni atât de expresivi: „Fie prețuit, fie înjurat, a fost cu adevărat, pe plan intern și internațional, o personalitate reală, care ne-a influențat destinul tuturor”. Citiți tot articolul

Boema – Cronica unor întâlniri memorabile

Un număr de revistă tipărit, cenzurat și retipărit

În pragul lui martie 1969 , pregăteam cu zor şi sârg numărul 3, primul număr tipărit al revistei „Universitas”, editată sub egida Consiliului UAS din Universitatea Bucureşti. Cei care „pregăteam” apariţia sa fiind Jeana Gheorgiu - redactor şef, Zoia Elena (studentă la matematică) şi subsemnatul - redactori şefi adjuncţi, plus încă alţi sufletişti: Poly Popescu, Andrei Aszody, Tori Cogan. Numărul trebuia să apară „în cinstea alegerilor pentru Marea Adunare Naţională” din martie, dar, fiindcă Zoia împlinea 20 de ani în ziua de 1 martie, ea a ţinut să… o serbeze prin muncă. Când tirajul (2000 de exemplare) a fost tras, la tipografia „Informaţia”, ne-am adus aminte că uitasem… un amănunt. Adică uitasem să ducem revista «la viză», la Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri de pe lângă Consiliul de Miniştri (pe româneşte: cenzura). Drept pentru care, a doua zi dis de dimineață, am luat paginile pentru „Bun de tipar” sub braţ şi ne-am dus (Jana, Zoia, Andrei şi eu) la „Direcţie” pentru ca să le prezentăm tovarășilor isprava noastră gazetărească. Am lăsat setul de pagini la instituție, urmând să revenim peste câteva ore pentru a afla… impresiile de lectură și, evident, să primi Bun de Tipar pe ele. Numai că, și de data asta, uitasem ceva. Uitasem să le spunem… că tirajul fusese tras! Când ne-am întors, direct în biroul directorului instituţiei, Iosif Ardeleanu, iar aceasta ne-a luat pe departe, cu o blândeţe studiată, am priceput că ceva nu-i în regulă. — În general – a grăit tovarășul director al cenzurii politico-ideologice de partid și de stat – revista corespunde exigenţelor, dar sunt şi o serie de observaţii. După care ne-a arătat paginile de mijloc unde era publicat poemul lui George Ţărnea „Convalescenţe”. — Este un poem politic, literatură angajată – a replicat Jana – nu înţeleg care sunt observaţiile, daţi-ne exemple. — De exemplu, aici – a continuat imperturbabil cerberul-şef – „Priviţi-mă, tovarăşi, cum uit /copilăria vagoanelor de clasa a treia” Citiți tot articolul

Boema – Cronica unor întâlniri memorabile

Ce însemnau trei minute pentru Hermann Oberth

Sincer să fiu, atunci când Ion Cristoiu, prietenul și colegul meu de meserie (inclusiv de promoție și de repartiție în presă, în 1971, cu numai trei săptămâni înainte de edictarea „Tezelor din iulie”) mi-a propus să reiau în spațiul ospitalier al acestui blog o seamă de amintiri din vremurile de bohemă studențească și apoi de presă din anii de dinaintea lui decembrie 1989, am avut o oareșce reținere. Mai ales pentru că Jack (nume de cod pentru Ion Cristoiu încă din perioada când, fiecare uceniceam la reviste studențești, el la „Echinox” și subsemnatul la „Universitas”, ca și la „Viața Studențească”) mi-a recomandat să evoc personalități ale vieții culturale, științifice, jurnalistice și chiar politice pe care le-am cunoscut în exercitarea meseriei. Brusc, mi-am adus,atunci, aminte de o notiță, firește nesemnată, pe care am publicat-o prin 1967 în revista „Luceafărul”, seria Eugen Barbu, în care luam cam în derâdere un anumit fel de memorialistică în care autorii dădeau confirmare amarei a ziceri a lui Eminescu: „Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el”. Adică nu ne povesteau nouă, cititorilor, mai ale celor tineri, cine erau personalitățile marcante cu care s-au intersectat pe cărările vieții și ale gazetăriei, ci doreau cu orice preț – inclusiv cu prețul ridicolului! – să se ridice în slăvi, adică, vezi Doamne, cum îi mai prețăluiau clasicii în viață. De unde mi-am și zis ca nu care cumva mai tinerii cititori să creadă că îmi pun sub tălpi un postament din amintirile despre personalități de referință pe care le-am cunoscut în acești aproape 54 de ani de când trebăluiesc întru ale meseriei. Mai pe urmă, cugetând mai la rece asupra invitației, mi-am zis că, totuși, nu ar strica să dau mărturie despre asemenea întâlniri memorabile de care am avut parte într-o zi sau în alta, cu atât mai mult cu cât bag seama cu îngrijorare că, încă, oameni de bună credință dar care nu au trăit în lumea acelor ani, dau crezare prea repede scornelilor unor agit-propiști (de la sovieticul „agit-prop”) adepți, de data asta, ai unui „bolșevism întors pe dos”, cum bine le-a zis Ion Cristoiu în prefața la substanțialul volum de memorii al profesorului Ion Traian Ștefănescu.

Citiți tot articolul

Boema – Cronica unor întâlniri memorabile

Lecţia lui N. Carandino

Era moda, cu cincizeci de ani în urmă, ca, imediat ce îţi încasai primele drepturi de autor pentru niscai două-trei notiţe iscălite la reviste cu renume şi ştaif – la „Contemporanul”, la „Viaţa Românească”, la „Luceafărul”, la „Amfiteatru” sau la „Gazeta literară” – să te îmbraci la țol festiv şi să te înfiinţezi seara, după orele 7 fix trecute, „la Scriitori”. Adică la restaurantul Casei Scriitorilor, din Calea Victoriei, acolo unde puteau fi văzuţi mai marii literelor româneşti. Fireşte, nu chiar toţi, dar, orişicât, un Eugen Jebeleanu, un Geo Bogza , un Marin Preda ori un Geo Dumitrescu, nu erau de ici de acolo. Să te apropii de masa unuia dintre ei, nici vorbă de aşa ceva! Nu ne rămânea, nouă, novicilor, altceva de făcut decât să privim cu jind şi cu nesaţ la autorii pe care, cu doar un an-doi în urmă, îi tocisem cu zor, după slova şi buchia manualelor de liceu şi pentru care luasem note, mai mari sau mai mici, la examenul de maturitate – după cum se numea, pe atunci, examenul de bacalaureat. Se mai numărau printre clienţii serviţi cu maximă curtoazie de către Doamna Candrea şi ajutoarele sale, câteva personaje de o cu totul altă factură. Erau, ne şopteau mai bine ştiutorii, cei din categoria „foştilor”, adică a scriitorilor şi gazetarilor care cu puţină vreme în urmă ieşiseră de sub embragou sau, mulţi dintre ei, din temniţele regimului de sorginte bolşevică. Dintre aceștia, ne-a atras atenția, în mod deosebit, atenţia un domn mai degrabă scund, cu o privire vioaie, deschisă, răspunzând, fără ifose şi preţiozităţi , la fiecare salut. De cele mai multe ori, venea însoţit de un domn înalt şi slăbuţ, o prezenţă foarte discretă, dar, poate tocmai de aceea, imposibil să treacă neobservată. De la Victor Ivanovici , de felul său din Tulcea, aveam să aflăm că cel dintâi se numeşte „D-l Nicu Carandino” şi că este un mare gazetar „de dreapta”, în vreme ce tovarăşul său nedespărţit, Silvan Ionescu, este un caricaturist de rasă rară.

Citiți tot articolul

Invitații cristoiublog.ro – Șerban Cionoff

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Dilema lui Al. Philippide

„Şi când din lungi peregrinări Te-ntorci pe căi de raze şi de unde În lumea dinăuntru a inimii profunde, Tot mai găseşti acolo intrebări.” Al.Philippide - „Căutătorul”
Prin 1976, şeful meu de la „Scânteia tineretului”, poetul A.I.Zăinescu (binecuvântată fie-i amintirea!), imi cere, pe nepusă masă, să aduc o colaborare de la Al.Philippide. De fapt, „pe nepusă masă” nu a venit cererea asta, de vreme ce, în atâtea rânduri, cetisem şi răscitisem, în biroul de redactor şef-adjunct al lui „Conu* Alecu”, volumul de poeme „Monolog în Babilon”, socotit pe drept cuvânt a fi o carte de referinţă a autorului şi a poeziei româneşti. În mod cu totul aparte ne–am oprit asupra poemei „Căutătorul”:”Ai socotit că soarele mai arde/Abia vreo cincisprezece miliarde/De ani… Numai atât?De azi pe mâine?/ Şi-atunci , cu veşnicia cum rămâne?(…)Ai dat cu tifla ticăloasei sorţi,/De-ameninţarea ei nu-ţi pasă/ Şi-n timp ce spargi absurde porţi/Nici-o sfială nu te mai apasă.” Ce-i drept, nici pe-atunci, iar azi cu atât mai puţin, Al.Philippide nu era socotit un scriitor <<in vogă>>. Era, mai degrabă, aşa după cum bine socotea G. Călinescu, un scriitor menit să reziste peste ruinele altora. Publica rar, cu o nobilă distincţie, dar, intotdeauna, scrisul său ne subjuga şi ne fascina. „Ce-ar fi- mi-a zis „Conu* Alecu”- să ii ceri o colaborare?” După care, el a rămas cu întrebarea, iar eu cu … solicitarea colaborării. Sarcină de serviciu, ce mai la deal-la vale… Uşor de zis, dar greu de făcut! De unde să –l iau pe Al. Philippide şi, mai ales, cum să-l conving să scrie . Chiar dacă nu putea fi vorba despre nici-un fel despre o temă anume, cu atât mai puțin despre una la comandă politică Singura mea salvare era lingvistul Iorgu Iordan, despre care mai ştiam că este legat de poet printr-o veche prietenie. Pe profesorul Iorgu Iordan îl cunoscusem cu câtăva vreme în urmă, tot cu ocazia unei colaborări.

Citiți tot articolul
1 2
Cazul Caracal: Un scenariu căruia i se tot caută finalul
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi
Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”: