Autobuz experimental

Printr-o Hotărîre a Comitetului Central al Partidului, noul autobuz, destinat transportului în comun prin satele noastre, a fost repartizat traseului Malu de Sus–Vidreşti. E doar un autobuz, introdus experimental.
Celelalte de pe traseu au rămas neschimbate.

De la roţi pînă la acoperiş vehicolul respiră o eleganţă ce te îndeamnă să scrii reportaje entuziaste şi să le trimiţi la Scînteia, pentru pagina Talente din popor. Instalaţia de aer condiţionat a fost scoasă, pentru economii. Are însă cauciucuri care se galvanizează din mers. Şoferul apasă pe o pedală şi pana de cauciuc se repară pe şest, fără ca cineva din maşină să-şi dea seama.

De altfel, nici nu şi-ar putea da seama cineva, deoarece în atubuz se discută de zor despre cît de mult se fură în ţara asta. Toată lumea e de-acord că, da, se fură pe rupte, cu excepţia unui elev, care nu participă la discuţie:
Ţine capul scos, ca o găină, pe ferestruica de sus, pentru că îi face rău căldura dinăuntru.

Un ins înalt, într-o cămaşă cu mîneci scurte, de sub care iese, tatuată, o sirenă fără coadă, zice că în alte ţări nu-i aşa. Acolo, dacă cineva găseşte ceva pe stradă, o lamă de bărbierit sau un şiret de pantof, de exemplu, îl depune imediat la C.E.C.. Şi obiectul acela poate sta acolo ani în şir, zilnic îngrijit, curăţat de praf, de oameni anume plătiţi pentru asta, pînă se găseşte păgubaşul. Iar dacă nu se găseşte, după un timp, obiectul e transferat la Banca Naţională. Ba chiar unele obiecte – umbrele, ceasuri deşteptătoare, hamuri – sînt şi reparate. Pierdeai, să spunem, o pendulă, pe care tocmai o duceai să-i pună o limbă nouă (cea veche se stricase, avea momente cînd începea să se mişte într-un ritm frenetic, de parcă era diapazon şi nu pendulă), şi peste cîţiva ani, cînd îţi trăsnea prin cap să întrebi de ea la Obiecte pierdute, ţi se dădea una nou-nouţă, împreună cu mulţumirile de rigoare. Da, povesteşte acela entuziasmat, în timp ce cei din jur strălucesc de uimire (un ins cu un sac de lînă între picioare a rămas chiar cu gura căscată), în acele ţări nu e ca la noi, unde se fură pe rupte. E atîta stricteţe, încît lumea umblă tot timpul cu ochii pe jos, ca să găsească un obiect şi să-l ducă imediat la biroul Obiecte pierdute.

La un moment dat discuţia se încheie.
În absenţa unei teme noi, deoarece autobuzul nu opreşte decît la Vidreşti, şi, deci nu se mai urcă nimeni pe parcurs, şi-a epuizat energia internă şi riscă să se repete.
Astfel că acum poţi privi şi descoperi în jur lumea obişnuită din autobuzul Malu de Sus – Vidreşti.

Un elev cu un fes de lînă în dungi albastre, sugînd gînditor o îngheţată roz; ţărănci stînd pe scaunele nou-nouţe cuminţi, cu mîinile în poale şi privind fix înainte; un tînăr palid, într-o scurtă de piele, cu mers lunecos, întrebînd mereu dacă e vorba de maşina de 11 şi un sfert, deşi e mai mult decît clar – şi poate de asta nimeni nu catadicseşte să-i răspundă – că se află în maşina de zece şi un sfert, cealaltă urmînd să vină din urmă; navetişti cu abonamentul în buzunarul de la piept al cămăşii; un tip cu o ţeavă lungă de alamă sub braţ de a cărei folosinţă se interesează toţi care dau ochii cu ea.

De la volan, întoarce spre călători priviri aţîţate de dorinţa de a se vîrî şi el în vorbă, şoferul autobuzului experimental, în uniformă nou-nouţă, introdusă şi ea tot experimental.
Deasupra lui, stau înşirate unul sub altul, cuvintele de ordine ale autobuzului:
„Deviza noastră este: Politeţe – Cinste şi principialitate”.
„Primul controlor este conducătorul”.
„Călători, respectîndu-vă unii pe alţii, vă respectaţi, în primul rînd, pe voi înşivă!”.