Hiroshima a fost o adevărată mană cerească pentru literatura comunistă şi pentru cea de stînga în general. Explozia nucleară din 6 august 1945 a creat un gol întins pe zeci de kilometri. Pe locul dezastrului s-au ridicat, după aceea, alte clădiri, mai zvelte, mai moderne. În paralel, la mii de kilometri distanţă, în Estul Europei, s-au construit, tot pe locul cataclismului, blocurile de mucava ale propagandei comuniste pe tema Hiroshimei. De-a lungul anilor, numeroase delegaţii din blocul socialist, dar şi din Occidentul de stînga au trecut prin Hiroshima. La întoarcere, fiecare s-a apucat să bocească. În versuri, în proză, în declaraţii, în articole de gazetă. Mă rog, în ce a putut fiecare. Pentru că un asemenea voiaj, costisitor financiar, trebuia plătit într-un fel. La noi a rămas celebru, din acest punct de vedere, kilometricul poem al lui Eugen Jebeleanu „Surîsul Hiroshimei”. C-am vrut sau nu, noi, ăştia din Est, ne-am hrănit din plin cu această literatură, suptă, la rîndu-i, din tragedia unei localităţi japoneze.
Citiți tot articolul →