Peste cîţiva ani Ştefan Cîmpureanu avea să plece din Vintileasa la Floreşti, angajîndu-se ca muncitor necalificat pe şantierul Fabricii de nituri. Făcu, apoi, un curs de calificare, chinuindu-se vreo şase luni, sîmbătă de sîmbătă, să stea în băncile strîmte şi vechi, ale Şcolii generale nr. 3, Floreşti, unde se ţineau orele. Băncile erau vechi, slăbite din cuie de neastîmpărul atîtor generaţii de elevi, şi scîrţîiau la cea mai mică mişcare. De aceea, primele ore nici nu se putuseră ţine ca lumea. Elevii aceştia bătrîni, arşi de soare, cu bătături în palme, se foiau, se întorceau în toate părţile, scriau cu tot trupul, lăsîndu-se greoi în creioanele lor chimice, cu mina spălăcită, şi întreaga clasă plesnea de scîrţîituri pe diferite voci: ascuţite, plîngăreţe, groase, gemînde. Atunci, profesorul de la catedră se depărta brusc, o depărtare calmă şi înaltă, de unde le făcea semne, fără să fie auzit, pînă cînd foielile se întrerupeau o clipă, şi atunci vocea profesorului suna aproape, la doi paşi de ei, clară, de o claritate care te făcea să plîngi.
Citiți tot articolul →