Căutînd în Culegerea de Legi şi Hotărîri ale Consiliului de Miniştri, întocmită de comunişti, Decretul Lege de predare a cotelor în 1956, dau întîmplător peste: Decretul nr. 257 privind atribuirea sau schimbarea denumirii unităţilor administrativ-teritoriale, aşezărilor omeneşti, staţiilor de cale ferată, străzilor, instituţiilor, întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat şi cooperatiste, organizaţiilor obşteşti, gospodăriilor agricole colective şi întovărăşirilor agricole, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale, nr. 17 din 1 iunie 1956. Indiscutabil, Decizia îşi trage rădăcinile din zăpăceala naţională în materie de atribuire de nume. Prin cadrul juridic anterior, atribuirea sau schimbarea de nume revenea în puterea oricărei autorităţi. Numele aşezărilor omeneşti aveau însă o valoare politică deosebită. Statistica unui nume (Stalin, de exemplu) mărturisea multe despre un anume moment istoric. Mult mai important, dinamica halucinantă a proceselor din lagărul comunist impunea controlul riguros al atribuirii sau schimbării de nume. Citiți tot articolul →

Plec la Paris a doua zi de Crăciun. Nu ştiu cine şi ce m-a convins că de sărbători Oraşul luminilor oferă un spectacol de neuitat. Bine ar fi – zic în sinea mea – dacă ar oferi şi o sută de dolari pe gratis! De vreo cîteva săptămîni peste România s-a abătut o năpastă cumplită: Crăciuniada. Tot ce mişcă sau mai degrabă puţinul care mai mişcă, după loviturile mortale postdecembriste, trimit direct şi fatal la Naşterea Domnului. Televiziunile se întrec în a difuza filme siropoase despre rolul Crăciunului în viaţa americanilor. De Ziua Naşterii Domnului, toate problemele se rezolvă ca prin miracol. Bărbatul se întoarce la consoartă, după un stagiu complet de perfecţionare sexuală în patul amantei. N-are importanţă că dînsa e balcîză, mereu transpirată, umblă în tîrlici şi capot, dar, mai ales, că nu o face decît o dată pe săptămînă, cum a sfătuit-o, la Poşta Redacţiei, una din marile reviste de femei. Citiți tot articolul →

Potrivit cifrelor de pe ecran, sînt mort

1. Drumul spre locul de reeducare trecea, aşadar, mai întîi, prin Londra. Ca să ajungi la Londra, fie şi cu avionul, trebuie să pleci din Bucureşti. Ca să poţi pleca din Bucureşti, trebuie să te îmbarci de pe Aeroportul Otopeni. Decolez de pe Otopeni. Cu întîrziere, desigur. Din motive necunoscute. Inutil să mai scriu şi un singur rînd pe această temă. A pleca de pe Otopeni cu întîrziere e o axiomă. Ca şi cea potrivit căreia dacă pleci dintr-un punct al globului e musai să ajungi tot în acelaşi punct. 2. Abia a doua zi trebuie să mă prezint la Ministerul Apărării al Marii Britanii. Am la dispoziţie destul timp pentru a mă întreba ce dracu' să fac cu el. Hotelul la care mi s-a rezervat camera (o noapte la venire şi o noapte la plecare) e lîngă Lancaster Gate. Ca să ajung la hotel o iau pe jos pe Picadilly Street, apoi prin Hyde Park. E mai, ziua 24, anul 1999. Atmosferă mic-burgheză. Aici, în Hyde Park, toţi par rentieri. Unii fac jogging. Alţii merg cu bicicleta. Sau cu calul. Citiți tot articolul →

În loc de prefaţă

La izbucnirea războiului din fosta Iugoslavie, conduceam ziarul Cotidianul. Proprietar era regretatul Ion Raţiu. Fiul acestuia, Nicolae Raţiu, avea firmă la Londra, chiar pe Oxford Street. Din primele zile ale bombardamentelor NATO, m-am situat de partea sîrbilor. Mă îndemnase la asta credinţa, însuşită din istorie, că un popor mic are totdeauna dreptate cînd înfruntă un imperiu în numele independenţei. Sîrbii fuseseră atacaţi de cea mai puternică coaliţie militară de pe glob: NATO. Aveau o lungă şi celebră tradiţie a confruntării sinucigaşe cu imperii hrănite de orgoliul universalităţii: cel otoman, cel hitlerist, cel sovietic. Ştiau că vor pierde. Ştiau însă că luptau pentru o cauză dreaptă. Kosovo le aparţinea. Şi cei care scoseseră primii sabia fuseseră albanezii. Marile Puteri hotărîseră altfel. Că sîrbii şi nu kosovarii sînt responsabili. Pentru asta, Marile Puteri nu se sfiiseră să pună la cale uriaşe şi incredibile diversiuni mediatice. Atunci acestea erau doar o bănuială. Acum sînt o certitudine. Citiți tot articolul →

Continui să citesc (noaptea, pe scaunul ce nu poate ţine loc de fotoliu) Stenograma Şedinţei Plenare a C.C. al PMR din 30 noiembrie- 5 decembrie 1961, convocată după întoarcerea Delegaţiei române de la Congresul al XXII-lea al PCUS. Congresul de la ruşi consfinţeşte oficial victoria lui Nichita Hurşciov asupra concurenţilor stalinişti. După reculul provocat de Rebeliunea din Ungaria, destalinizarea din 1956 capătă un nou avînt. Se vorbeşte acum, pe şleau, despre crimele lui Stalin şi nu despre simple greşeli. Ca şi la lecturile din serile anterioare, mă surprinde atmosfera degajată de Stenogramă. Nu deţin un film despre Plenară. Cu toate acestea, văd înaintea ochilor nu un moment oficial, ci unul familial. Pare că Dej şi-a invitat subordonaţii la un pahar de vin pentru a sărbători împreună aniversarea zilei sale de naştere. Citiți tot articolul →

Spectaculoasa aventură în paradisul turistic numit Phang Nga Bay din Thailanda, se lasă cu un ciclon de trăiri lirice. Devastatoarea ardere interioară, de temperatura unui furnal al industriei socialiste, cu pivotul său, industria constructoare de maşini, aduce cu ea o stare eminamente prozaică: Ne e foame. Preocupaţi exclusiv de a ne exprima beatitudinea sufletească, ne sfiim să întrebăm unde şi cînd vom mînca. Ne retează acest imbold intelectual două adevăruri de viaţă, certe ca şi moartea. Ar fi nu ştiu cum ca, în plină transfigurare cerută de splendorile naturii, să aducem, hodoronc-tronc, problema halitului. Apoi, privind în jur nu întrezărim nimic din ceea ce ar oferi premisele unei mese. Plajele, pe care descindem rapid şi ritmic, asemenea unei Gărzi de Mediu, conţin doar nisip. Citiți tot articolul →

Prin anii ’70, Vladimir Beştelea, zis Volodea, deşi nu se trăgea din ruşi, ci din români get-beget, era s-o păţească rău de tot. Mergea cu Dacia sa nenorocită de la Floreşti la Tecuci. Avea de luat un sac de fasole de la nişte grădinari aşezaţi la marginea oraşului. Primea asta în schimbul trudei de câteva zile ca să-i conecteze ilegal la reţeaua de curent electric. La ieşirea din Floreşti, lui Vladimir Beştelea i se înfundă jigleorul. Sări din maşină, ridică iute capota, scoase jigleorul şi suflă în el ca într-un fluier. Maşina o luă din loc, emiţînd câteva hârâieli cavernoase. La vreun kilometru după, prostindu-se de-a binelea, Vladimir Beştelea trase pe dreapta şi opri motorul, pentru a vedea dacă mai porneşte. Nu mai porni. De data asta nu din cauza jigleorului, în care suflă din nou, cu putere, de era să-şi spargă bojocii, dar degeaba. Citiți tot articolul →