2. Un trofeu numit costum

Cea de-a doua piesă din plin era un soi de Anexă la invitaţia propiu-zisă. Se vedea asta după faptul că era din hîrtie ordinară. Spre deosebire de invitaţie, care era din carton lucios. Pe lîngă multe alte istorisiri din care n-am înţeles nimic, Anexa ţinea să precizeze fără echivoc: Costum închis la culoare. Nu mai era nici o scăpare. Venită de la Cotroceni, indicaţia cu costumul nu putea fi fentată. Venită de la Kremlin, trebuia urmată fără crîcnire. M-am convins astfel încă o dată – dacă mai era nevoie – că în viaţă fericirile cer sacrificii. Pentru că nu e de ici, de colo să mergi de la Hotel Rossia pînă la Kremlin în costum de culoare închisă, spînzurat de o cravată solemnă şi cu pantofi noi, care te strîng al dracului. E cald, o căldură neobişnuită la Moscova. În jur, turişti de toate naţiile, cu acea dezmăţare tipică omului în vacanţă. Şi, printre atîţia inşi în pantaloni scurţi, unii goi pînă la brîu, printre vînzători de Matrioşe şi de insigne cu KGB, printre florărese profesioniste şi fotografi amatori, iată-mă şi pe mine, în costum de gală, lăsînd în jur întrebări în genul: unde o fi mergînd, săracul, la nuntă sau la înmormîntare? Citiți tot articolul →

Cînd spui Washington, spui, desigur, Casa Albă. Dacă ţii să arăţi c-ai învăţat engleza cu profesor și nu singur, se pronunţă White House. A merge la Casa Albă e un lucru destul de uşor pentru un vizitator al Americii. Se ştie că în ierarhia de valori a turistului pe primul loc se situează magazinele. Pe locul doi vin restaurantele. Muzeele sînt mult mai jos, la concurenţă cu parcurile, grădinile publice şi cimitirele de eroi ai neamului. Spre deosebire de New York, Washingtonul n-are magazine care să te dea gata chiar de la vitrină începînd. N-are nici restaurante zurlii, nici cabarete, nici music-halluri ca pe Brodway. Căzînd astfel magazinele şi localurile de petrecere a timpului liber fără efort intelectual deosebit, pe primele locuri vin muzeele. Şi cum la Washington muzeele nu le concurează pe cele de la Paris sau Londra, călătorul în America se trezeşte cu un timp liber la dispoziţie. Acesta poate fi folosit din plin pentru a da o fugă pînă la Casa Albă. Citiți tot articolul →

Printre alte condiţii de Armistiţiu avansate de ruşi României prin oferta din 12 aprilie 1944 se numără şi întoarcerea pe şest a armelor împotriva trupelor germane. Spre deosebire de alţi politicieni ai vremii (Iuliu Maniu, Carol al II-lea, Regele Mihai), gata să accepte aceste condiţii fără să clipească, doar de dragul ajungerii sau supravieţuirii la Putere, Mareşalul Ion Antonescu le-a respins, încercînd, chiar şi cînd Armata Roşie bătea la porţile Moldovei, să le negocieze punct cu punct, în interesul nostru naţional. Despre condiţia pusă de ruşi – a lovirii pe la spate a Wehrmachtului – Mareşalul spunea într-o şedinţă de Consiliu de Miniştri din iulie 1944: „Armata germană poate fi bătută, dar poporul german nu va putea fi distrus. Noi trebuie să menajăm poporul german, pentru că vom avea totdeauna legături cu el şi nevoie de el. Nici o ordine nu poate fi stabilită în Europa de mîine fără ca acest popor să nu joace rolul principal... Pentru că acesta nu este ultimul război... Primul război, cel din 1914-1918, a deschis criza orînduirii sociale, acest al doilea război o adînceşte. Citiți tot articolul →

Sală de aşteptare, clasa a II-a. Muşte mari, verzui, decolează şi aterizează fără a avea nevoie de turn de control. Dincolo de geamul chioşcului de presă – închis! - se prăfuiesc iremediabil cîteva reviste mondene. O jună despuiată continuă să surîdă triumfător, deşi e pe cale să rămînă fără sînul stîng, prost tipărit. În fundul sălii, o familie mănîncă, pe tăcute, pui şi mere. Băieţaşul, cu o pălărie de pînză albă, mai vrea, bunicul i-ar da, dar mămica, o tinerică într-o rochie cu mîneci scurte, din care ies, ca nişte pîini albe, umerii, îl opreşte, lovindu-l peste mînă. Aşezat pe stinghia gărduleţului care înconjoară spaţiul verde al gării, un tînăr cu pantaloni evazaţi ascultă ceva la un tranzistor cu bateriile slăbite, întorcîndu-l, pe o parte şi pe alta şi, de fiecare dată, lipindu-l strîns de ureche. Ţărani cu gîturi vînjoase, arse de soare, cu pălării ponosite şi pantaloni de doc boţiţi, aşteaptă de aseară cursa de Bucacea. Citiți tot articolul →

Autobuzul soseşte în staţie cu o jumătate de oră întîrziere. O mulţime plină de energie ia cu asalt cele trei uşi, hotărîtă să ajungă înăuntru cu orice preţ. Speriat de această năvală, la care nu se aştepta, şoferul trage mai încolo, patinînd uşor pe luciul insipid al gheţii. Cei din staţie o rup la fugă după el. Cursă contracronometru în toată regula. O tînără zveltă, cu cizmuliţe din import şi blană albă, stropită cu flori de Nu-Mă-Uita, aleargă graţios, ţinîndu-şi căciuliţa cu mîna. Cel care a ajuns primul – un bărbat înalt, zdravăn, cu o căciulă pusă haiduceşte – bate cu pumnul în uşa închisă încă, reclamînd autoritar: – Deschideţi, o dată! Turtiţi de înghesuială, cei ce vor să coboare stau lipiţi de peretele încauciucat, strecurînd printre crăpăturile uşii rupte priviri deznădăjduite. Întors pe jumătate, şoferul dezvăluie o uriaşă descumpănire: Deşi apasă într-una pe butonul de pe bord, uşa nu se deschide. Nu vrea şi pace! Citiți tot articolul →

1. Într-o scrisoare din 4 august 1944, reprodusă în Astra, nr. 2, februarie 1967, Lucian Blaga mărturisea că scrisese deja 150 de aforisme. În 20 noiembrie 1946, numărul acestora ajunsese la 350. O parte însemnată din ele îşi vor găsi locul în volumul Discobolul, tipărit în 1945, la Publicom. Ca şi alte apariţii marcante din anii imediat postbelici (Ştanţe burgheze de G. Bacovia, Fantezii răsăritene de M. Sadoveanu, Una sută una poeme de T. Arghezi), volumul lui Blaga nu se bucură de primirea meritată. Epoca, neliniştită din punct de vedere social-politic şi economic, era cu privirile îndreptate spre alte lucruri decît o culegere de aforisme ale unui scriitor cu un trecut etichetat de comuniști drept suspect. Avînd în vedere că aforismul e un gen mult cultivat de autorul Trilogiei cunoaşterii (L. Blaga debutează în 1919 cu un volum de aforisme, Pietre pentru templul meu, iar culegerea Elanul insulei, apărută în 1977, la Editura Dacia, reuneşte un număr impresionant de texte), apare chestiunea motivelor care l-au determinat pe marele poet şi filosof să apeleze la o asemenea formulă. Citiți tot articolul →

Nu i-aş sfătui pe cei slabi de inimă să meargă la Amsterdam. Şi nu pentru că tentaţia de a consuma droguri uşoare e atît de mare încît, după o săptămînă de stat prin Caffe Shop-uri, singurele localuri unde se poate consuma legal canabis, inima ar slăbi în chip periculos. Şi nici pentru că prezentatoarele de la televiziune sînt atît de urîte că rişti un infarct înainte chiar de a apăsa pe telecomandă. Nu, nu din aceste cauze Amsterdamul e contraindicat celor slabi de inimă. Cauza o reprezintă bicicletele. E de notorietate că vehiculul pe două roţi ţine loc în Olanda de elicopter, de tren, de Mercedes şi de autobuz. Pe bicicletă merge olandezul la serviciu, la cumpărături, la muls vacile şi chiar la recepţii. Pe o stradă din Amsterdam am văzut într-o seară cîteva doamne în ţinute de lux, cu pantofi ale căror tocuri costă cît salariul mediu al unui şef de clinică din Est, cu umerii dezgoliţi de rochiile elegante. Mergeau pe bicicletă spre o clădire de birouri. Prin ferestrele larg deschise se vedeau domni eleganţi, ţinînd în mînă pahare. Nu pentru a bea cu ele, ci pentru a explica poziţia firmei lor faţă de iminenta creştere a impozitelor. Citiți tot articolul →