Cum e mai bine: Revoluţie sau Evoluţie? Radicalitate sau prudenţă? Aceste întrebări s-au pus societăţii româneşti după decembrie 1989. S-au pus societăţii româneşti şi după 1859. S-au pus şi după primul război mondial. Pentru că sunt întrebările unui proces tipic românesc: Reducerea dacă nu chiar ştergerea diferenţei dintre noi şi Occident. Acestor întrebări le răspunde un scriitor. Un mare scriitor dintre cele două războaie mondiale: Camil Petrescu. O face în notele sale de călătorie la Constantinopol, tipărite sub titlul Rapid – Constantinopol – Bioram. Scriitorul merge la turci într-un moment cînd la Bucureşti se discuta pe rupte Intrarea noastră în veac. Adepţii aşa-zisului specific naţional negau posibilitatea saltului istoric. Ei susţineau că europenizarea României trebuie să se facă încetul cu încetul. Argumentul? O metaforă. Citiți tot articolul →

Aproape nimeni din Vintileasa nu urmări intrarea revoluţionarilor în celebrul Studiou 4 din după-amiaza lui 22 decembrie 1989. Cei din sat erau ocupaţi pînă peste cap cu alte treburi, mult mai importante. Unii tăiau porcul. Alţii furau lemne. Cei mai mulţi se îmbătaseră încă de dimineaţă. Era vremea răvăcitului. Că voiai sau nu, tot trăgînd vin dintr-un butoi într-altul, era imposibil să nu te faci criţă. Dar chiar treji fiind, vintiliştenii tot n-ar fi ştiut că Ceauşescu fusese răsturnat. De cîţiva ani, nici un televizor din sat nu mai era pus pe Bucureşti. Toată lumea urmărea Moscova. Or, tocmai cînd Mircea Dinescu se făcea că lucrează, bine îndemnat în acest sens de Ion Caramitru, inima socialismului biruitor transmitea o masă rotundă despre importanţa istorică a perestroikăi. Difuzoarele, în schimb, funcţionau pe Radio-Bucureşti. Toate erau însă afară, pe prispă, atîrnate într-un cui. Cei din casă n-aveau cum să audă vestea cea mare. Cei de afară aveau treabă cu porcul. Pavel Tînjală, un bătrîn din Vintileasa Deal, tocmai vîrîse cuţitul în gîtlejul animalului. Citiți tot articolul →

15. Un hop pe care trebuie să-l trecem: solemnitatea semnării

Invitaţia era neînduplecată la capitolul succesiunea momentelor: Se merge la prînzul cu Vladimir Putin după solemnitatea semnării Tratatului româno-rus. Peste acest moment, care se anunţa lung şi plicticos, nu se putea sări nici în ruptul capului. De fapt, ca să fiu mai precis, trebuie să spun că nu se putea sări ca prezenţă fizică în sala propriu-zisă. Nu puteai sta, de exemplu, în hol, la o ţigară, şi să intri în sala de mese cînd toţi ceilalţi, morţi de foame, se grămădeau să treacă prin cele cîteva uşi de partid şi de stat. Cu atît mai puţin n-aveai cum să mergi în Sala Vladimirskii, să te aşezi la masă şi, pînă la venirea celorlalţi, să dai gata coşul cu pîine, borcanul cu muştar, solniţa cu sare şi, la o adică, chiar jumătate din scobitori. Astfel că, aveai sau nu chef, trebuia să stai în sală toată solemnitatea, chiar dacă angajat într-un pui de somn. Citiți tot articolul →

Credincios ambiţiei de a-mi citi înaintea unei călătorii în străinătate antemergătorii, am luat pe rînd dealul de cărţi dedicate de români turişti în America. Toate, fără excepţie, stau sub semnul uluielii. Sute, mii de pagini par a fi scrise nu de intelectuali în toată firea, unii dintre ei chiar buni scriitori, ci de proasta-n tîrg. Ca şi binecunoscutul personaj românesc, autorii paginilor despre America stau cu mîna la gură amuţiţi de uluială. Dacă gura le tace, în schimb mîna nu se opreşte o clipă. Cu ea sînt arate hectare întregi de uimire iscată de întîlnirea cu America. O notă aparte în acest concert face volumul lui Romulus Rusan - America Ogarului cenuşiu. Pentru literatura dedicată continentului de peste Ocean, acest jurnal de călătorie e o piesă de bază. Aşa cum, să zicem, e Capitalul pentru marxişti. Din cîte se ştie, deşi scris de un singur autor, Romulus Rusan, el e produsul unei călătorii în doi: Romulus Rusan şi soţia sa, Ana Blandiana. Aceştia au beneficiat, pe vremea lui Ceauşescu, asemenea altor scriitori români, de o bursă de cîteva luni la Universitatea din Iowa City. Spre deosebire de alţi confraţi, cei doi nu şi-au vîrît însă banii în chiloţi şi ciorapi pentru neamurile de acasă şi nici nu i-au băut la barul Universităţii. Citiți tot articolul →

Peste autogară dai doar dacă eşti înzestrat cu încăpăţînarea lui Cristofor Columb de a descoperi America fără să-şi dea seama. Clădirea veche, rămasă în picioare ca prin minune, fără a fi furată, în acest cartier din care a dispărut pînă şi verdele frunzelor, luat de cineva care voia să-şi vopsească ecologic tocurile ferestrelor, se ridică undeva la capătul unor străzi care dau una într-alta după un ocol înşelător. — Aha! îţi spui, strada asta strîmtă, fără trotuar, de-ar trebui, pentru a nu încălca regulile de circulaţie, s-o iei prin sufrageria locatarilor, nu poate duce decît la autogară. Te întăreşte în credinţa asta şi o pensionară pe care o întîlnești pe traseu. Citiți tot articolul →

Departe de noi şi, prin asta, trecută cu vederea de presa românească, se desfăşoară Intervenţia militară israeliană în Gaza. Mii de morţi şi răniţi dintre civili, blocuri întregi transformate în pîlniile gropilor create în pămînt de exploziile rachetelor, proteste în capitalele Occidentale. Pentru cine se uită doar la televiziunile noastre, pare a fi vorba de un fleac, de un fapt banal, care nu merită nici măcar atenţia acordată noii gravidităţi îndoilenice a noii starlete. Televiziunile din lumea arabă transmit însă zi şi noapte, în buclă, secvenţe zguduitoare din hotarele acestei tragedii. Despre Efectul moral-politic al acestor secvenţe în lumea arabă am scris – culmea! – cu patru ani în urmă, cînd, aflat în Siria, am putut vedea efectele unor alte secvenţe transmise de televiziunile arabe: Asaltul militar israelian asupra flotilei Libertatea care se îndrepta spre fîşia Gaza. Iată ce-am scris atunci! Citiți tot articolul →