13. Afacerea Lenin

S-a discutat mult timp dacă Lenin să fie sau nu scos din Piaţa Roşie. Unii au invocat drept argument pentru mutare nevoia noii Rusii de a dovedi c-a rupt-o cu trecutul comunist. Alţii s-au referit la nevoia oricărui mort de a-şi găsi odihna sub pămînt, în cimitir. Pînă la urmă, Lenin a rămas în Piaţa Roşie. Sau, mai precis, a rămas în apartamentul său din Piaţa Roşie – Mausoleul. Nu ştim dacă Lenin va mai sta mult timp în Mausoleu. Poate că va fi mutat într-o noapte, pe şest, cum s-a întîmplat cîndva cu un alt mort viu: Iosif Vissarionovici Stalin. S-ar putea, la fel de bine, ca el să mai rămînă în Mausoleu, fără drept de a primi vizite, deoarece ele sînt prea costisitoare pentru statul rus de azi. Sigur e însă, că uitîndu-te la alcătuirea pe al cărei frontispiciu scrie cu litere aurite (slavone), Lenin, ar fi absurd să spui că mortul nu dă nici un semn de viaţă. Oricum, deşi a fost acuzată de nostalgii bolşevice, noua Putere a fost mai mult decît inspirată păstrînd Mausoleul. Aprigul luptător împotriva capitalismului intrat în faza sa ultimă – imperialismul – a fost pus la lucru pentru triumful capitalismului în prima sa fază: cea e exploatării sălbatice. Citiți tot articolul →

Scrie pe faţa mea, indiscutabil, că sunt candidat la emigrare, dacă nu chiar emigrant de-a binelea. Nu altfel îmi explic, printre altele, superioritatea vînzătoarelor băştinaşe, cînd ajung în străinătate. Franţuzoaice, elveţiene, nemţoaice, mă privesc de sus, cu un sentiment în care se amestecă satisfacţia de a avea în faţa lor pe cineva care o duce mai greu decît ele şi suspiciunea funciară c-am intrat în magazin ca să şterpelesc ceva. Doar ca să şterpelesc, nu să jefuiesc sau să iau pe cineva drept ostatic, Doamne fereşte! Pentru a beneficia de privilegiul unei asemenea bănuieli, trebuie să ai o faţă potrivită. Am eu faţă de om în stare să îndrepte un pistol spre pieptul unui cetăţean al Uniunii Europene?! Dacă vînzătoarele băştinaşe mă cred un ins abia venit în ţara lor (în cala unui vapor de contrabandă sau pe stinghia de sub un tren de marfă), cele de sorginte amestecată împărtăşesc faţă de mine o familiaritate debordantă. Latino-americani, asiatici, negri (africani) se văd pe ei în mine. Pe ei, la vremea cînd abia ajunseseră în ţara respectivă şi rătăceau în căutare de lucru. La Berlin, de exemplu, o thailandeză m-a abordat de parcă ar fi fost soră-mea. Văzusem în vitrina unei prăvălii cîteva brichete haioase. Citiți tot articolul →

Ca jurnalist autor de producţii zilnice, am fost şi sunt una dintre ţintele celor ce înjură pe Internet, sub porecla de postaci, pe autorii mai mult sau mai puţin vedete. A fost o vreme cînd, înşelat de aparenţe, credeam că autorii acestor mesaje chiar ţin neapărat să-şi spună opinia despre textul iscălit de subsemnatul. Mi-am dat seama însă că rare erau cazurile cînd autorul mesajului aruncase o privire textului pe care-l comenta. Cu puţine excepţii, anonimii mă înjurau indiferent de ceea ce scriam. E ceea ce se întîmplă cu toţi cei care au ghinionul de a le fi reproduse pe Internet textele publicate în ziare şi reviste. M-am convins astfel că aşa-zisele mesaje sau postări la textele on-line ţin de deraierile tipice personalităţii umane. Mai precis, fenomenului mai larg, întîlnit şi pe vremea cînd nu apăruse Internetul, al scrisorilor anonime. De acest fenomen s-a preocupat, printre alţii, şi I. L. Caragiale. În schiţa Antologie, publicată în Universul din 10 aprilie 1909, Caragiale îi face cadou unui colecţionar de scrisori anonime o epistolă primită de el „zilele trecute”, „în care o veche prietină (indiscutabil e dumneaei), iscălind «cîţiva admiratori de odinioară», mă picneşte, vorba de pe vremuri, la coada işlicului”… Citiți tot articolul →

Mai sus de Pădurenii de Mijloc, se lucrează de zor la Pînă la capăt, o peliculă americană despre războiul unui fermier din Texas cu bandiţii veniţi din altă parte ca să-i ia terenul arabil, singurul din zonă posesor de sursă de apă şi bănuit a adăposti în adîncuri o pungă de petrol. Potrivit scenariului, pentru a-l face să plece de acolo, bandiţii dau buzna, pe cai, în gospodăria fermierului şi-i trec prin foc şi sabie vacile, găinile, cocoşii, o capră, dar mai ales, curcanul, singurul pe care-l avea şi după care murea de drag fata, căreia, de altfel, îi murise mama cînd era mică. Asasinarea curcanului fusese picătura care umpluse paharul. Fermierul îşi ia puşca lăsată moştenire de taică-său, şerif ucis în timp ce făcea ordine într-un bar zgomotos din Arizona, ţinută pînă atunci, nefolosită, într-o ladă din spatele casei, o unge, îi pune cartuşe şi-i lichidează pe bandiţi unul cîte unul, trăgînd cu precizie din dosul unei stînci pleşuve. Filmările începuseră în Colorado. Ajunşi însă la scena masacrului, producătorii se pomeniră pe cap cu o problemă practic insolubilă. Între timp, în America intrase în vigoare şi făcea ravagii Legea privind ocrotirea animalelor şi păsărilor în timpul filmărilor. Ea interzicea nu numai masacrarea unui animal sau a unei păsări pe perioada filmărilor, dar şi folosirea termenului de şacal în pelicule despre Mafie, sau a formulei Eşti un măgar! în certurile dintre soţi din producţiile cinematografice deja apărute. Citiți tot articolul →