(29 martie 1999) La Belgrad fiind, am aflat, la cîteva minute de la întîmplare, că-n România a fost cutremur. Nu devastator, dar suficient de măricel pentru ca o parte dintre români, bucureştenii, mai ales, să-şi amintească deodată că există şi asemenea nenorociri pe lume. Ce înspăimîntă la un cutremur? Imprevizibilitatea sa. Stai liniştit, văzîndu-ţi de treburi şi, pe neaşteptate, începe dezastrul care-ţi poate aduce moartea. Cutremurul e mîna oarbă a destinului, cea care loveşte pe neaşteptate, fără a te preveni măcar că te-a ales drept victimă. Cred că, ieri, mulţi români au realizat asta. Şi de aceea cred că mulţi români vor înţelege acum ceea ce simte un sîrb după ce se dă alarma de bombardament. Citiți tot articolul →

Asta a fost copilăria mea! Dar am rezistat! Eu îl moştenesc pe bunicul dinspre mamă, iar fratele meu - pe bunicul dinspre tată. Fiica mea seamănă cu mine, dar acum a devenit prea occidentală pentru un tradiţionalist ca mine. Multe elemente din comportamentul maică-mii se regăsesc şi la mine: înverşunarea, ambiţia, permanenta conştiinciozitate. E şi ea fiica tatălui ei! Bunicul meu dinspre mamă era un fruntaş ţărănist. Uite că puteam să mă înscriu în PNŢCD! El era din Buzău şi nu avea moliciunea aceea pe care o au moldovenii, mai ales bărbaţii, acel „Lasă-mă să te las“. A făcut o şcoală agricolă, a lucrat la boier şi, printr-o muncă îndîrjită, a devenit chiabur, dar după 23 august i-a fost luat pămîntul cu forţa. Iată că acum pot să mă dau şi eu dizident! Citiți tot articolul →

Prin intermediul CCR, PSD îi dă lui Crin Antonescu cu Constituția în moalele capului
Citiți tot articolul →

Antena 3 îi dă  lui Crin Antonescu necesar lecție cu tărîțele în care nu-i bine să te amesteci din motive de porci
Citiți tot articolul →

 
Citiți tot articolul →

 
Citiți tot articolul →

(28 martie 1999) Ieri, pe la prînz, după primele ore petrecute în Serbia, mi-am dat seama de ce NATO bombardează în neştire obiective civile. NATO vrea să-i scoată din sărite pe sîrbi. Nu să-i demoralizeze, cum credeam înainte de a ajunge la faţa locului, ci să-i enerveze, să-i înfurie chiar. Ieri, pe la prînz, m-am plimbat prin centrul Novi Sadului, unul dintre cele mai bombardate oraşe ale Serbiei. Oraş tăiat în două prin spulberarea podurilor care legau părţile despărţite de Dunăre. Oraş în care au fost lovite rafinăria, sediul Consiliului Executiv al Adunării Provinciei Autonome Voivodina, fabrica de elemente de construcţii. Oraş în care sună noapte de noapte alarma. Oraş peste care trec ziua, fără a bombarda, ci doar pentru a stîrni un zgomot cît mai înfricoşător, avioanele Alianţei. Ştiind aceste lucruri, m-aş fi aşteptat să întîlnesc un oraş pe picior de război. Un oraş în care lumea se furişează pe lîngă ziduri, în care magazinele sînt oblonite, în care oamenii pot bea o cafea sau o bere numai într-un subsol întunecos şi umed, apărat de planşee de beton armat. Citiți tot articolul →