Vrajba din societatea românească nu putea ocoli nici turnul de fildeș al intelighenției, fisurat oricum de multele cutremure postdecembriste, suprapuse pe gâlcevile vechi aduse din „Epoca de Aur” și resuscitate acum. Citiți tot articolul →

Pe 8 noiembrie, anul acesta, fostul președinte al Braziliei a părăsit Centrul de detenție din Curitiba, centru inaugurat de chiar... Luiz Inácio Lula da Silva, în 2007, o plăcuță comemorativă agățată pe zidul de la intrare amintind tuturor evenimentul cu pricina. Citiți tot articolul →

MOTTO: „Mă tem de ziua în care cuvântul patrie sau republică nu va mai putea fi scris decât încadrat între ghilimelele ridicolului. Așa cum, în conștiința poporului, a ajuns să fie scris frumosul  idol și ideal democrație.”  I.D.Sîrbu. În ciuda zăludei și perfidei corectitudini politice de azi, n-am de gând să-mi înăbuș patriotismul sub lozincile globalismului deșănțat. Nu, nici pomeneală ! Voi rămâne până la moarte un român care-și iubește țara și limba mai presus de orice. Tata-mare m-a învățat demult, deși habar n-avea că o face, că neamul e totul. Neamul lui de robi ai pământului, talpa pe care se sprijinise România ca să devină Mare. Citiți tot articolul →

Plouă ofticos, fără răgaz, cerul s-a posomorât strașnic și nimic nu anunță că s-ar îmbuna curând. Toamna își arată chipul bicisnic. Stau zgribulit înlăuntru-mi și hoinăresc prin livada cu amintiri... Sunt la Heraklion, în port, lângă zidul venețian. E vară. Înaltă și desfătătoare. Părelnic veșnică. Citiți tot articolul →

MOTTO: „Democrația deturnată (reprezentativă) este varianta teatrală a opresiunii.” – Mihai Șerban S-a consumat, în cel mai suspect anonimat, primul tur al campaniei electorale prezidențiale, un fel de blat pus la cale de „Cooperativa” fotbalului autohton de odinioară. O campanie în care eroi au fost asasinul Dincă, pedofilul olandez, fie-i țărâna ușoară!, și zecile de minori dispăruți de acasă sau maltratați... Seară de seară, specialiștii în violuri și crime s-au năpustit în studiourile jalnicelor noastre televiziuni pentru a-și da cu părerea despre ceea ce, pretind sforarii media, ar cere opinia publică. Citiți tot articolul →

m-am gândit mult dacă să-ți scriu ori nu. Știu că mă urăști, știu că nu citești decât ceea ce ți se livrează de-a gata pe rețeaua al cărei sclav ai devenit. Voluntar și năsilnic, gata să sari la beregata oricui nu-ți împărtășește frustrările, obsesiile. De fapt nu ale tale, ci ale influencer-ului tău, un fel de guru, un fel de sectant-șef. Nevoia de validare te-a silit, în lipsa unei armături interioare solide, să te întovărășești cu alții așijderea ție. Validarea prin cel de lângă tine întru hulă și pizmă. Te lauzi că ești educat, nu ca ăia fără dinți, însă cei mai detestabili sunt proștii cu diplomă. Când o să te maturizezi, o să înțelegi cu adevărat ce înseamnă prostul cu studii. Citiți tot articolul →

Demult, zic legendele kirghizilor, în stepele acelea nesfârșite și înfricoșătoare ar fi trăit juanjuanii, un popor de cotropitori cum nu s-a mai pomenit. Cică venind de nu știu unde și neavând o etnogeneză precisă, ei au lăsat în urmă niște povești terifiante, îndeosebi în privința prizonierilor luați dintre băștinași. Cei nevânduți erau tratați cu o cruzime neasemuită vreodată, ne-o spune Cinghiz Aitmatov într-un roman nepereche: „Juanjuanii ucideau memoria robilor; mai cu seamă a celor tineri, printr-o caznă înfricoșătoare: îmbrăcarea capului în șiri. Capul victimelor era, mai întâi, ras la piele, iar firele de păr smulse, cu migală, din rădăcini. Între timp, alți juanjuani, meșteri în această îndeletnicire, înjunghiau pe-aproape o cămilă bătrână. Citiți tot articolul →

Abia se stinseseră ecourile primului Campionat Mondial de Fotbal din Uruguay (1930), când, la Bacău, venea pe lume Oscar Rohrlich. Era 29 octombrie și, peste vremi, nou-născutul avea să ne lase pe una dintre cărțile sale o dedicație explicită și completă a „omului străbătut de fraze” ce avea să devină: „Lui Ion Luca Caragiale, cel care n-a văzut niciodată un meci de fotbal, dar fără de care nu pot vedea niciun meci.” Mai târziu, sedus de vietățile acelea micuțe al căror țârâit aduce cu fâșâitul coasei, își va schimba numele în Radu Cosașu. Eu l-am cunoscut însă ca „Belphegor” și zău, la cei 8 ani pe care îi împlinisem atunci, prin 1969, chiar așa credeam că-l și cheamă. Da, da, fiindcă „Belphegor îl surclasa în popularitate pe nuvelist. Toată suflarea îi urmărea cronicile (n.m. din gazeta Sportul). Citiți tot articolul →

„Să intre martorul Dumitru Dumitru!” poruncește judecătorul. Mă pufnește râsul. Dumitru Dumitru... „Întrebat de ce nu i-a dat alt prenume, tată-său a zis: «Suntem prea săraci ca să ne îngăduim o așa risipă»”, povestește un personaj cu același nume dintr-o carte de-a lui Lucian Avramescu. Și astfel, nevolnicia i-a împins pe mulți la această onomastică... pauperă. Și astfel, nevolnicia i-a împins pe mulți la această onomastică... pauperă. De ce s-ar rușina, păi termenul ce desemnează capul Bisericii Catolice - Papa - nu vine de la pauperitate? Citiți tot articolul →

S-a crăpat de ziuă, lumina a biruit noaptea. Întârzii în dreptul ferestrei cu vedere către stradă. Cam de trei-patru săptămâni mă întâlnesc în fiecare dimineață cu un bărbat nici bătrân, nici tânăr. Un zâmbet mai degrabă trist îi destinde vag chipul insuficient maturizat, conturat de o barbă de marinar, înspicată și tunsă scurt. Seamănă cu eroii de odinioară ai desenelor mele animate, deși din colțul gurii îi lipsește pipa. „Respect. Educație. Performanță” scrie pe panoul electoral de sub geam. Respect ?! Dar cu așa ceva nu prea izbândești în politică, în fine... Educație? Cu atât mai mult... Azi, sunt la modă inșii cu tupeu, agramați si grobieni, pragmatici. Maneliștii! Citiți tot articolul →

De câte ori trec prin dreptul unei multinaționale, mi se pare că citesc pe zidurile uriașelor clădiri, toate aidoma, impersonale și seci, sloganul de odinioară al comuniștilor: „Sarcinile noastre sunt precise, scopul nostru e clar! La muncă, tovarăși!” Îmi închipui droaia de proletari corporatiști robotind surd și disciplinat în halele imense ale pierderii identității de sine. Și pe fiecare dintre ei repetând zilnic perversa lozinca: „Profesionistul nu își pune niciodată întrebarea «La ce bun?», ci numai «Prin ce mijloc?», pentru că nu trăiește decât pentru visul pe care îl construiește cu tenacitate și răbdare.” Citiți tot articolul →

Simplificând lucrurile, vulgarizându-le chiar, capitalismul a fost sugrumat în România comunistă cu un articol din Codul penal. Ei, bine, textul respectiv avea numărul 295 și incrimina specula. Legiuitorul purpuriu a asasinat vechiul regim cu această normă, în temeiul căreia se pedepseau cu închisoare de la 6 luni la 5 ani următoarele fapte: „a) cumpărarea în scop de revânzare a produselor industriale sau agricole care potrivit dispoziţiilor legale nu pot face obiectul comerţului particular; b) cumpărarea de produse industriale sau agricole, în scop de prelucrare în vederea revânzării, dacă ceea ce ar rezulta din prelucrare nu poate face, potrivit dispoziţiilor legale, obiectul comerţului particular; c) exercitarea comerţului fără autorizaţie, ca îndeletnicire; d) darea de bani cu dobândă ca îndeletnicire sau cu dobândă mai mare decât cea legală, precum şi primirea de dobândă la dobândă.” Nu întâmplător, imediat după fuga și împușcarea „dictatorului”, forțele revoluționare au abrogat dispoziția penală cu pricina și românii s-au dedat bișniței cu fel de fel de mărfuri, ba din țară, ba din afară. Multe dintre averile potentaților de azi își au originea în negustoriile la negru din anii postdecembriști. Și tot ce le fusese interzis până în 1989 le era permis acum, cu atât mai mult cu cât evaziunea fiscală nu căpătase vreun contur normativ. Bișnițarii și speculanții de ieri deveneau dintr-odată stâlpii noii societăți, reperele ei întru onorabilitate… S-au adunat bogății uriașe într-o perioadă extrem de scurtă, s-a pecetluit pe termen lung o anumită ierarhie socială, financiară și politică. Citiți tot articolul →

Prin anii '30, Richard Coudenhove Kalergi mărturisea în cartea Idealismul practic că „omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele și clasele de astăzi vor dispărea treptat ca urmare a eliminării spațiului şi timpului. Rasa eurasiatică-negroidă va fi rasa viitorului, similară la aspect cu vechii egipteni şi va înlocui diversitatea popoarelor și indivizilor. (…) Ne-am propus să transformăm europenii într-o rasă metisă”. De atunci a trecut aproape un secol și planul contelui, el însuși un produs al metisajului, este pe cale să se înfăptuiască. Fiindcă, de pildă, eseistul Jean-Paul Gourévitch se folosește de date concrete când susține că „schimbarea populației este incontestabilă. Am luat ultimele cifre oficiale – cele ale Oficiului Francez pentru Imigrație și Integrare. În Franța, există 11% dintre imigranți în sensul deplin al cuvântului, adică oameni născuți într-o țară străină din părinți străini. Dacă adăugăm descendenții direcți, indiferent dacă provin din părinți străini sau dintr-un cuplu mixt, ajungem la 24%. Aceasta este o proporție mult mai mare decât orice s-a înregistrat în trecut.” Deși nu am la îndemână statistici la zi, bănuiesc că și în Belgia, Elveția sau în Olanda lucrurile stau cam la fel. Anglia nu-i departe nici ea, ca și Austria, Spania și Germania ori țările scandinave, doar Italia rezistă încă noii scrânteli a omenirii - înlocuirea popoarelor autohtone din Occident cu imigranții din Africa de Nord și din Orientul Apropiat. Cum altfel, de vreme ce ISESCO, organizație care include 54 de țări (echivalentul musulman al UNESCO), pretinde pur și simplu „că francezilor trebuie să li se dea o educație bilingvă franco-arabă, nu numai pentru cei care provin din imigranți, ci și pentru cei care sunt descendenții autohtonilor. Citiți tot articolul →

Intru clătinându-mă pe ulița copilăriei. Este o zi de vară toridă. „Vara zdrobise totul”... Totul zace în încremenire, în cea mai covârșitoare și asurzitoare muțenie. Satul pare prăvălit într-o nouă eră  de glaciațiune, deși aerul frige usturător. Nicio adiere de frunză, niciun schelălăit de  câine,  niciun țipăt  de om, nimic... Liniștea  apăsătoare a pustiului de după viață. Țărâna  de altădată, groasă și fină ca o pulbere, s-a împrăștiat definitiv, luată de vânturile descompunerii. Mă apropii  de casa din  care am pornit în  descreșterea părelnicei creșteri, mai am câțiva pași... Bulboana emoției  mă înghite lacom. Simt că mă înec. Zvâcnesc dezordonat  și disperat din brațe,  torentul amintirilor mă trage la fund. Nu mai am oxigen, plămânii mi s-au umplut cu cioturi de demult, cu chipuri duse pentru totdeauna. O strig pe mama să mă salveze. Întind  o mână către ea, să mă prindă,  să mă scoată din vâltoarea iscată  dintr-odată cu potrivnică violență. Degeaba, nu-mi răspunde... Poate ma-marea, poate tata-mare, poate... Încerc zadarnic să respir, să supraviețuiesc puhoiului dezlănțuit. Închid ochii, nu am puterea să privesc în oborul cotropit acum  de moarte. Și așa, orb, trec mai departe, cu sufletul zdrelit. În urma mea las sumedenie de picături de sânge, dar nu mă opresc. Îmi este spaimă de golul de dincolo de gard. Îngrozitor! Vine o vreme când întoarcerea în propriul tău trecut înseamnă  numai lacrimi, durere... Sfâșietoare, animalică, nebiruită. Citiți tot articolul →

În 1925, William Smith Culbertson sosea la București ca ministru plenipotențiar al S.U.A. Între prioritățile sale se numărau situația datoriei României către țara al cărei reprezentant era, facilitarea activității companiei Standard Oil și exploatarea zăcămintelor de la Roșia Montană. De altfel, în primele zile ale mandatului, la 6 august, el se va deplasa la Moreni și la rafinăria de la Ploiești, diplomatul american arătându-se extrem de impresionat de bogăția octanică a terenurilor petrolifere, iar un an mai târziu va consemna în jurnal alt fapt notabil: „Nu pot vizita Roșia Montană, lângă Abrud, unde românii au săpat intens după aur. Toată regiunea, aici, e bogată în aur, dar nu e toată exploatabilă. Roșia Montană, totuși, se pare că merită efortul, din punct de vedere comercial.” Un efort care, iată, n-a încetat nici azi, la capătul unui secol de învârtire în cerc, printre țărușii bătuți în țărâna geto-dacică de puterile mondiale ca nu cumva să ne uităm condiția subalternă... Într-o telegramă din 2 mai 1927 găsim o nouă observație interesantă: „Grupul Brătianu aprobă de asemenea împrumutul și, în timpul vizitei la Florica, din 27 aprilie 1927 (vezi mai sus însemnarea din jurnal), și-a exprimat simpatia pentru investițiile de capital american. Telegrama nr. 871.517385/14 din 4 mai 1927 relatează faptul că orașul București a refuzat în cele din urmă semnarea acordului. Culbertson enumeră următoarele cauze: reticența autorităților române de a da garanții reale de protecție a acțiunilor, posibilitatea unor oferte mai bune; «folosirea de metode americane eficiente pentru îmbunănățiri a stârnit ostilitatea inginerului-șef al capitalei și a altor persoane care ar profita din lucrările de construcții. Citiți tot articolul →

Stau ghemuit într-un ungher  al peșterii Diktaion Antron în care Rhea l-ar fi ascuns pe pruncuțul Zeus de teama tatălui său, Kronos, în burdihanul  căruia ajunseseră toți ceilalți fii, înghițiți ca nu cumva să-l detroneze pe părintele lor canibal. Printre stalactitele și stalagmitele zvelte caut în van urmele lăsate de Amaltheia, capra fără de care istoria Olimpului s-ar fi derulat altfel. Mă gândesc la spaima  micuțului obligat să  trăiască în grota întunecoasă și jilavă dimpreună cu providențiala cornută, departe de căldura mamei, departe de lume... Ce-o  fi fost în sufletul viitorului stăpân al tuturor zeilor în anii aceia de exil ? Nu vom afla nicicând, dar bănuiesc că dorința răzbunării l-a însoțit permanent, altminteri  n-ar mai fi avut loc Titanomahia, iar organigrama olimpiană ar fi rămas de-a pururi neocupată de alde Poseidon și Hades. În definitiv, Zeus nu se putea naște decât în Creta, insula unde o  „armată de monștri păroși și de oameni îndurerați”, ne spune Nikos Kazantzakis, „au ucis şi au fost ucişi, fără să le pese de sufletul lor sau al altora. Iubeau şi dispreţuiau viaţa şi moartea cu aceeaşi extravagantă aroganță. Înfulecau  ca niște căpcăuni, sorbeau băutura ca sparţii şi nu se încurcau cu femeile, când trebuiau să plece la război. Vara, cu pieptul gol  şi iarna acoperiţi cu piei de animale:  vară-iarnă,  duhneau ca fiarele în călduri.” Astăzi, localnicii  nu mai au nimic din apucăturile  fioroase de altădată. Dimpotrivă, sunt ospitalieri  și blânzi cu turiștii sosiți  din toate colțurile  pământului. Citiți tot articolul →