Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Justiția, în „țara măgarilor”
În toamna anului 2017 publicam pe blogul meu acest text, inclus apoi în volumul Prizonier în „câmpul tactic”, apărut în 2019 la Editura RAO. Deoarece procesul era în derulare la Înalta Curte de Casație și… Citiți tot articolul
Post-electorală
E sâmbăta dinaintea scrutinului. Ecranul telefonului mobil clipește scurt și nervos, semn că cineva mi-a transmis un mesaj. Apăs tasta potrivită și citesc ușor surprins: „6 Decembrie este ziua în care poți alege PERfect !… Citiți tot articolul
Euroscepticism
Mă străduiesc din răsputeri să cred că mă înșel atunci când implor arhanghelii politici cerești să arunce la coșul de gunoi al istoriei Uniunea Europeană. Dacă eu nu-s suficient de inteligent ca să pricep rolul… Citiți tot articolul
Gânduri despre România
Mă trezesc dintr-odată înfiorat de un dor nebun de patria mea, aflată la alt ceas aniversar. Nu dintre cele mai luminoase, dimpotrivă. Și ca să-mi potolesc freamătul interior, scriu un text pe care îl trimit… Citiți tot articolul
Țara graiului meu
Se împrimăvărase de-a binelea la Salva, pomii înnebuniseră cu toții, iar dealurile astfel gătite râdeau ca niște fecioare prinse în horă. Un colț de rai părea să fie acolo, în partea năsăudeană a Ardealului. Dar nu era, dimpotrivă. Istoria a înregistrat cu precizie prusacă ziua, luna și anul: 10 mai 1763. Țăranii își vedeau de ale lor, după datinile locului. Nimic nu ieșea din rânduielile străbune. Și totuși, din senin, deasupra platoului „La Mocirla” (așa cum îl botezaseră localnicii) se adunau nori vineții prevestind furtuna. Exact acum, când falnicul general austriac Nicolaus Adolph von Bukov venise însoțit de episcopul greco-catolic de Blaj, Petru Pavel Aron, să asiste la depunerea jurământului de către noul regiment de grăniceri români. Citiți tot articolul
Măștile Justiției
În Italia se discută apăsat despre „justiția togilor roșii”, iar la noi, despre „justiția buzelor roșii”, vorba unui avocat septuagenar, un personaj hâtru, deloc misogin. Nu întâmplător, Ministerul Justiției de la București este denumit de către cârcotași... Ministerul Fustiției.
*
Mihai Șerban scrie în cartea sa manifest că „justiția este aparatul represiv prin excelență, fiind, de fapt, ciomagul totalitarismului ideologic dominant și călăul rebelilor nesupuși. Autoritatea supremă în fața celor care nu compun rândurile clasei dominante, justiția este garantul și gardianul ultimei granițe împotriva celor buni și drepți. Citiți tot articolul
Amintiri în jurul unui om
Vacanța mare se sfârșise mai repede decât îmi dorisem. Și cât mă rugasem să nu se termine, însă Cel de Sus nu s-a milostivit de mine... Treceam în clasa a patra, numai că mă mutasem de la Cernavodă la Turnu Măgurele, aproape de Islazul bunicilor pe care îi iubeam ca pe lumina ochilor mei. Asta însemna despărțirea de orașul dobrogean și, îndeosebi, de prietenii căpătați acolo în cei trei ani de poveste. O stare de tristețe și bucurie deopotrivă mă acaparase în toamna aceea de graniță sufletească, un amestec tulbure și greu de descris. Citiți tot articolul
Tablouri cu bunici
MOTTO: „Amintirile mor mai târziu decât oamenii. Niciun om nu moare dintr-odată, ci câte puțin, treptat. Întâi corpul, pe urmă numele, pe urmă amintirile altora despre el și, la urmă de tot, amintirile lui despre alții.” - Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor. Citesc cu nesaț cartea minunată a lui Varujan Vosganian și dorul de bunicul mă împresoară năprasnic. Ca și cum focul aprins la naștere pe vatra din adâncurile-mi tainice se întețește brusc, mai, mai să mă pârjolească. Mă înăbuș, respir haotic, aerul s-a împuținat... Ce binecuvântare să trăiești în copilărie (și nu numai) cu părinții părinților tăi, iar aceștia să te povățuiască, de pildă, că „dintre toate, cel mai bun e gustul vântului. Citiți tot articolul
Istoria pe înțelesul tuturor
Mă străduiesc din răsputeri să mai cred măcar o iotă în istorie, dar întâmplările de ieri și de azi mă împiedică… Istoria nu-i decât o toană a omenirii, un fel de modă cu care se defilează câteva sezoane, pentru ca apoi treanța să fie azvârlită la coșul de gunoi, în uralele mulțimii ațâțate la ură. De regulă altă gloată, iar nu cea de la momentul lansării pe piață a colecției căzute apoi în dizgrație. Ca de pildă, transformarea mausoleului din Valle de los Caidos din simbol al franchismului într-unul închinat victimelor fascismului. Citiți tot articolul
Beznă sub soare
„Citește Beznă sub soare, cartea lui Cinghiz Abdullaev!” îmi recomandă entuziasmat un amic. „Cine?! Cinghiz Abdullaev?! Nici nu am auzit de el...”, mă arăt surprins. În cele din urmă aflu că tipul este un scriitor azer, provenit din structurile serviciilor secrete ale Armatei Roșii și care, în 1989, s-a nimerit la București. Culmea, autoritățile române l-au declarat apoi persona non grata și abia prin 2004, după o întâlnire la Baku cu Ion Iliescu, indezirabilul a putut reveni în România. Așadar, în cheia aceasta mă urnesc în lectură, ispitit și de titlul romanului, unul purtând numele de cod al pretinsei intervenții a sovieticilor în evenimentele de la noi, în urmă cu trei decenii. Î Citiți tot articolul
Belu Zilber, un vizionar
De când m-am maturizat și înțelepțit orișicât, încerc să pricep cum de a fost posibilă instaurarea comunismului în vatra traco-dacilor, cum de un partid cu 1000 de membri, în 1945, a reușit să-și subordoneze abuziv o țară de aproape 20 de milioane de suflete. Belu Zilber m-a ajutat să dezleg misterul, iar cartea sa - Actor în procesul Pătrășcanu - ar trebui să fie lectură obligatorie pentru fiecare concetățean de-al meu. Așadar... Citiți tot articolul
Omul care aduna nimic…
Îl știam din copilărie. Fuseserăm chiar colegi de școală în cartierul plebeu al orașului. Năzuia să urmeze cursurile unei facultăți de inginerie, să continue astfel o tradiție de familie, dar n-a fost să fie. A ratat de câteva ori examenul de admitere, iar după liberarea din armată mi-a zis că pleacă în capitală, să se lipească de o slujbă bănoasă. Că, de, acolo cică umblau câinii cu covrigi în coadă prin droaia de șantiere naționale, cum era cel de la Casa Poporului, și se câștiga înzecit. Citiți tot articolul
Spovedanie, la vârsta trădărilor…
Am încă ochii „împerdelați de somn”[1] în dimineața aceasta searbădă și fără contur. Cercetez apatic lucrurile dimprejur, deși le știu pe de rost, mă însoțesc aici dintotdeauna. Dau cu ochii de roba atârnată în cuier, o bucată de pânză neagră, relicvă a unui vis de demult. Dintr-o altă viață, parcă... Cu câte iluzii plecasem din facultate atunci, în 1987... Îmi pusesem în cap să răstorn lumea, s-o modelez după tiparul strâmt și auster al legii penale. Citiți tot articolul
„Minunata lume nouă”
În 1931, Aldous Huxley isprăvea de scris Minunata lume nouă, convins fiind că „mai avem timp din belșug. Societatea complet organizată, sistemul castelor stabilite pe baze științifice, eliminarea liberului arbitru prin condiționare metodică, obediența făcută… Citiți tot articolul
Epistola unui „supererou” al pandemiei
„Mă numesc Vlad și sunt elev în clasa a doua. În primăvară, hodoronc-tronc, am intrat în vacanță prelungită din pricina pandemiei. Habar n-aveam ce înseamnă asta, abia învățasem să scriu literele și să le leg între ele. «Ana are mere» și alte propoziții la fel de simple. Din ce am înțeles cu mintea mea de prichindel, pandemia ar fi o chestie care ține lumea în casă, o boală a omenirii transmisă de un liliac cu aripi. Și ca să te aperi de virus trebuie să te speli întruna pe mâini și să porți o mască peste nas și gură. Citiți tot articolul
Pe „Dealul Strigăturii”
„A început să bată toamna în copaci” aici, pe „Dealul Strigăturii”, la doi pași de Ghelari. „Sub un soare orbit de propria-i splendoare”, stau pe un tăpșan smălțuit cu flori și mă dumic în zarea cea fără de sfârșit. Coamele domoale ale munților se pierd de jur-împrejur în culori amestecate, de-o ireală frumusețe. Un moșneag gârbov coboară cărăruia ce duce în sat. Calcă anevoie, cu fereală, de parcă ar căra povara întregii omeniri pe umerii săi osteniți. Îi dau binețe, iar el îmi răspunde cu o vioiciune a glasului la care nu mă așteptam: „Să fii al lui Dumnezeu !” Trece mai departe, lăsându-mă să rumeg vorbele astea vechi și miezoase, păstrate cu sfințenie de la străbunii lui. Citiți tot articolul
