Președinta Senatului, Anca Dragu: „Nu cred că vom trece la acest paşaport Covid-19. Personal, nu susţin un asemenea demers”.

Amintiri în jurul unui om

Vacanța mare se sfârșise mai repede decât îmi dorisem. Și cât mă rugasem să nu se termine, însă Cel de Sus nu s-a milostivit de mine... Treceam în clasa a patra, numai că mă mutasem de la Cernavodă la Turnu Măgurele, aproape de Islazul bunicilor pe care îi iubeam ca pe lumina ochilor mei. Asta însemna despărțirea de orașul dobrogean și, îndeosebi, de prietenii căpătați acolo în cei trei ani de poveste. O stare de tristețe și bucurie deopotrivă mă acaparase în toamna aceea de graniță sufletească, un amestec tulbure și greu de descris. Citiți tot articolul

Tablouri cu bunici

MOTTO: „Amintirile mor mai târziu decât oamenii. Niciun om nu moare dintr-odată, ci câte puțin, treptat. Întâi corpul, pe urmă numele, pe urmă amintirile altora despre el și, la urmă de tot, amintirile lui despre alții.” - Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor. Citesc cu nesaț cartea minunată a lui Varujan Vosganian și dorul de bunicul mă împresoară năprasnic. Ca și cum focul aprins la naștere pe vatra din adâncurile-mi tainice se întețește brusc, mai, mai să mă pârjolească. Mă înăbuș, respir haotic, aerul s-a împuținat... Ce binecuvântare să trăiești în copilărie (și nu numai) cu părinții părinților tăi, iar aceștia să te povățuiască, de pildă, că „dintre toate, cel mai bun e gustul vântului. Citiți tot articolul

Istoria pe înțelesul tuturor

Mă străduiesc din răsputeri să mai cred măcar o iotă în istorie, dar întâmplările de ieri și de azi mă împiedică… Istoria nu-i decât o toană a omenirii, un fel de modă cu care se defilează câteva sezoane, pentru ca apoi treanța să fie azvârlită la coșul de gunoi, în uralele mulțimii ațâțate la ură. De regulă altă gloată, iar nu cea de la momentul lansării pe piață a colecției căzute apoi în dizgrație. Ca de pildă, transformarea mausoleului din Valle de los Caidos din simbol al franchismului într-unul închinat victimelor fascismului. Citiți tot articolul

Beznă sub soare

„Citește Beznă sub soare, cartea lui Cinghiz Abdullaev!” îmi recomandă entuziasmat un amic. „Cine?! Cinghiz Abdullaev?! Nici nu am auzit de el...”,  mă arăt surprins. În cele din urmă aflu că tipul este un scriitor azer, provenit din  structurile serviciilor secrete ale Armatei Roșii și care, în 1989, s-a nimerit la București. Culmea, autoritățile române l-au declarat apoi persona non grata și abia prin 2004, după o întâlnire la Baku cu Ion  Iliescu, indezirabilul  a putut reveni în România. Așadar, în cheia aceasta mă urnesc în  lectură, ispitit și de titlul romanului, unul purtând numele de cod al pretinsei intervenții a sovieticilor  în evenimentele de la noi, în urmă cu trei decenii. Î Citiți tot articolul

Belu Zilber, un vizionar

De când m-am maturizat și înțelepțit orișicât, încerc să pricep cum de a fost posibilă instaurarea comunismului în vatra traco-dacilor, cum de un partid cu 1000 de membri, în 1945, a reușit să-și subordoneze abuziv o țară de aproape 20 de milioane de suflete. Belu Zilber m-a ajutat să dezleg misterul, iar cartea sa - Actor în procesul Pătrășcanu - ar trebui să fie lectură obligatorie pentru fiecare concetățean de-al meu. Așadar... Citiți tot articolul

Omul care aduna nimic…

Îl știam din copilărie. Fuseserăm chiar colegi de școală în cartierul plebeu al orașului. Năzuia să urmeze cursurile unei facultăți de inginerie, să continue astfel o tradiție de familie, dar n-a fost să fie. A ratat de câteva ori examenul de admitere, iar după liberarea din armată mi-a zis că pleacă în capitală, să se lipească de o slujbă bănoasă. Că, de, acolo cică umblau câinii cu covrigi în coadă prin droaia de șantiere naționale, cum era cel de la Casa Poporului, și se câștiga înzecit. Citiți tot articolul

Spovedanie, la vârsta trădărilor…

Am încă ochii „împerdelați de somn”[1] în dimineața aceasta searbădă și fără contur. Cercetez apatic lucrurile dimprejur, deși le știu pe de rost, mă însoțesc aici dintotdeauna. Dau cu ochii de roba atârnată în cuier, o bucată de pânză neagră, relicvă a unui vis de demult. Dintr-o altă viață, parcă... Cu câte iluzii plecasem din facultate atunci, în 1987... Îmi pusesem în cap să răstorn lumea, s-o modelez după tiparul strâmt și auster al legii penale. Citiți tot articolul

„Minunata lume nouă”

În 1931, Aldous Huxley isprăvea de scris Minunata lume nouă, convins fiind că „mai avem timp din belșug. Societatea complet organizată, sistemul castelor stabilite pe baze științifice, eliminarea liberului arbitru prin condiționare metodică, obediența făcută acceptabilă prin doze regulate… Citiți tot articolul

Epistola unui „supererou” al pandemiei

„Mă numesc Vlad și sunt elev în clasa a doua. În primăvară, hodoronc-tronc, am intrat în vacanță prelungită din pricina pandemiei. Habar n-aveam ce înseamnă asta, abia învățasem să scriu literele și să le leg între ele. «Ana are mere» și alte propoziții la fel de simple. Din ce am înțeles cu mintea mea de prichindel, pandemia ar fi o chestie care ține lumea în casă, o boală a omenirii transmisă de un liliac cu aripi. Și ca să te aperi de virus trebuie să te speli întruna pe mâini și să porți o mască peste nas și gură. Citiți tot articolul

Pe „Dealul Strigăturii”

„A început să bată toamna în copaci” aici, pe „Dealul Strigăturii”, la doi pași de Ghelari. „Sub un soare orbit de propria-i splendoare”, stau pe un tăpșan smălțuit cu flori și mă dumic în zarea cea fără de sfârșit. Coamele domoale ale munților se pierd de jur-împrejur în culori amestecate, de-o ireală frumusețe. Un moșneag gârbov coboară cărăruia ce duce în sat. Calcă anevoie, cu fereală, de parcă ar căra povara întregii omeniri pe umerii săi osteniți. Îi dau binețe, iar el îmi răspunde cu o vioiciune a glasului la care nu mă așteptam: „Să fii al lui Dumnezeu !” Trece mai departe, lăsându-mă să rumeg vorbele astea vechi și miezoase, păstrate cu sfințenie de la străbunii lui. Citiți tot articolul

Copilăria, ieri și azi

MOTTO: „(...) o femeie, plecând spre serviciu, îi spune odraslei sale: «Să lași cheia sub preș, ne-am înțeles?» O, vremea binecuvântată a cheilor lăsate sub preș!” – Andreï Makine, Dincolo de frontiere. Chiar binecuvântate vremurile acelea duse pe veci... Îmbucam ceva în grabă (nu „eco”, nu vă burzuluiți!) și o zbugheam afară, unde mă aștepta droaia de prichindei aidoma mie. Adică rumeni în obraji și cu luciri ștrengărești în privirile gracile, îmbrăcați cu țoale ieftine, dar curate, tunși regulamentar (cu breton, desigur) încălțați în teniși de Drăgășani (arar din ăia chinezești). Citiți tot articolul

Vacanță în Insulele Sporade

MOTTO: „Ea (valabil și pentru el - n.m.) călătorește acum pentru a-și umple singurătatea cu peisaje” - Vintilă Horia, Jurnalul unui țăran de la Dunăre Numai că peisajele frumoase ar aparține, cică, sufletelor urâte[1], se căznește să ne lămurească fals scriitorul exilat demult din România, în pofida protestelor mele vehemente. În fine, las sfada pe altă dată, la ce bun să ne ciorovăim în anotimpul vacanței estivale? Așadar, revin la Skiathos, după aproape zece ani, și observ dezolat că lumea s-a transformat radical, meschin de-a dreptul. Au apărut măștile și fricile pandemice, însă au cam dispărut oamenii. Citiți tot articolul

Ce caută americanii și în Europa de Est?

MOTO: „Omenirea e ca un înotător de fond care din când în când scoate capul din apă și respiră, ca să poată înota mai departe.” - Vintilă Horia. Ce e mai departe nimeni nu îndrăznește să ne lămurească, însă uriașul animal vârât cu de-a sila în apă se zbate să supraviețuiască, vânat și vânător deopotrivă. Se mișcă alandala de colo-colo, într-o sisifăreală fără sfârșit și fără speranță, doar-doar o scăpa teafăr din capcana acvatică. Acum e hăituit și lovit cu harponul azvârlit din pântecul unui liliac zburător cuibărit în China, chipurile... De n-ar fi îndeajuns năpasta ciudatului virus, interesele politico-militaro-financiare transatlantice au încins vâlvătaia zaverei în Europa de Est, terenul tuturor experimentelor încercate de-a lungul istoriei atât de vitrege în mult obidita regiune. Citiți tot articolul

Cu ochii pe americani!

Mă trezesc înainte de revărsarea zorilor. Deschid televizorul, uneori singurătatea devine insuportabilă și orice nepoftit ți se năzare că-i un musafir agreabil. Chiar și cei de peste Ocean, prinși într-o campanie electorală cu surle și trâmbițe. Convenția Democrată și-a desemnat candidatul, la capătul unei fanfaronade grețoase, semn că Philip Roth nu s-a înșelat când a scris că „spectacolul grotesc ce urma să invadeze lumea anglofonă nu va fi o extensie a coşmarului represiv totalitar est-european, ci proliferarea farsei occidentale a stupidităţii mediatice şi a mercantilismului cinic-filistinismul tipic american scăpat din frâu. Citiți tot articolul

23 august, între poveste și istorie

MOTTO: „Istoria nu e nici logică, nici frumoasă și cu atât mai puțin morală. Decât, poate, pentru cel care o citește ca pe o poveste de demult.” - Annie Bentoiu 23 August, la Turnu Măgurele... Se umplea strada mare a oraşului. Lumea toată ieşea la paradă, cu steaguri şi lozinci. Ori cu tablourile comuniştilor de frunte ai naţiei. De câteva ori am defilat şi eu, cu echipa de fotbal. Treceam prin faţa tribunei şi salutam căpeteniile locale ale partidului cel bun şi darnic. Pe urmă, oamenii mergeau la mici şi bere, grădina de vară răsuna de veselie, ca şi hanul de la intrarea în urbe. Un soi de fericire lumina ziua aceea providențială, în care, ne spuneau propagandiştii vremii, românii întorseseră armele şi săvârşiseră o insurecţie armată de mai mare dragul. Sărbătoream, vasăzică, o trădare, dar cine se încurca în amănunte de felul acesta ? Citiți tot articolul

Alexandru Athanasiu, profesorul renascentist

Era o toamnă mierie atunci, în 1983, primul meu an de studenție. Monumentalul palat al facultății, finalizat în 1936, îmi părea sanctuarul însuși, locul divin pe care destinul mi-l rezervase într-un exces de generozitate. Mă uitam cu sfiiciune la chipurile severe ale celor cinci corifei ai Dreptului înveșniciți în marmoră la intrarea principală. Licurg, Solon, Cicerone, Paninian și Justinian, ei urmau să-mi călăuzească zborul universitar. Doamne, ce companie! Numai că nu-i deloc simplu să-ți deschizi aripile și să plutești deasupra orizontului. E nevoie de curaj, înainte de orice, iar, apoi, de un instructor priceput. Citiți tot articolul
1 2 3 4 7