E vară. Dintr-un vălătuc mare alb și aproape nemișcat, pe cerul smeuriu al înserării se desprind caiere plutitoare. Nunta e pe sfârșite. Primarul mai felicită odată mirii, nașii și părinții răspândiți pe dealuri și coline. Face acest gest de primar omenos, mereu implicat în viața comunei Hurducata. Încă de la bun început, domnul primar Stere Sforăescu s-a oferit să ajute familiile mirilor în vederea bunei organizari/desfășurări a mult așteptatei nunți. Gurile rele spun că e așa săritor, fiindcă unul din nași e cumătrul primarului, alții mai știutori neagă cu vehemență, susținând că dacă primarul e burlac, nici vorbă de cumătru, chiar dacă alții la bufet pun rămășag că-i cumnat de soră, deci tot interes. Citiți tot articolul →

Povesteam, nu demult, că reputația lui Cehov ca medic se împământenise atât de bine încât în jurul moșiei de la Melihovo, în iulie 1892, când gubernia era amenințată de holeră, consiliul regional de… Citiți tot articolul →

Brad, primăvara lui 1958. Foșnetul grăbit al fulgarinelor și un sărut pe frunte. Prin ușa întredeschisă a sufrageriei stăruie, de-a lungul odăilor, parfumul sec al mănușilor mamei amestecat cu fumul țigărilor Virginia. Când nu găsește Virginia roșii, tata fumează Virginia verzi. Iar când nu le găsește nici pe astea, fumează Chesterfield. Bunicul fumează Pinguin, iar mama, care fumează rar, nu are preferințe. Sporovăiala lor în drum spre hol lor mi-a rămas nedeslușită din pricina unei ferestre trântite de vânt odată cu deschiderea ușii. Eliberez perdeaua prinsă între geamuri și mă așez în fotoliul cel mare de lângă radio. Zgomotele din stradă sunt tot mai rare. Citiți tot articolul →

1958, Brad. În drum spre gară plecam dimineața devreme cu trăsura. Caii mergeau încet zgâriind ușor asfaltul când trăsura întorcea în fața casei noastre din centrul Bradului, casă care se afla peste drum de Tribunal. Răcoarea dimineții îmi făcea nasul roșu,  iar genunchii mei păreau a fi două pietre rotunde de râu care se terminau cu niște mici știuleți înveliți în șosete trei sferturi. După ce trăsura era întoarsă, birjarul scutura larg hățurile și cu un pocnet scurt al buzelor îndemna caii să pornească la trap. Asfaltul și copitele alcătuiau o melodie ale cărei cadențe le aud și astăzi - clop-clap, clop-clap, clop-clap, însoțite de rostogolirea silențioasă a roților. Citiți tot articolul →

Pe vremea cozilor la gheare, din care se preparau celebrele „supe de pui fără pui”, lumea se îndrepta spre locurile de muncă (culmea, exista așa ceva) ocolind cu grijă grămezile de moloz și dealurile de pământ excavat aflate în preajma unor stații ITB, locuri de încercat nervii, denumite oficial stații de transport în comun. După o vreme, grămezile de pământ au dispărut și o bună parte din grupul „statuile răbdării infinite” s-a animat și a luat-o cătinel spre stațiile de metrou. În decembrie, 1979, mersul prin oraș s-a îmbunătățit substanțial. Dar nu contează ce s-a îmbunătățit și ce nu în perioada supei de pui fără pui. Citiți tot articolul →

August 1990, București. Scot din pachetul de hârtie îngălbenit de vreme dantelăria ce ani la rândul lăsa discret să treacă peste masa de nuc, peste bufet și pendulă lumina zorilor sau lumina lunii, în nopțile vacanțelor la bunici - perdeaua care a fost cusută de Valeria Ștefănescu elevă în clasa a șasea în 1911. Caut fotografii, caut scrisori, vreau să aflu, aș dori atât de mult să știu cât timp a croșetat cu mânuțele ei de elevă în clasa a șasea perdeaua cea mare de ață groasă de bumbac. Nu, nu mai pot să o întreb pe bunica Valeri nici câtă ață i-a trebuit, nici cum era școala aceea din orașul ei natal în vremea când limba ei maternă, româna, se vorbea în șoaptă, doar în recreație. Caută, caută îmi zice Valeri zâmbind sub pălăria ei de pai de la o fereastră a veșniciei. Citiți tot articolul →

Stimate și respectabile BCC (Babe Cloanțe Contemporane) Vă aduc la cunoștință prin prezenta următoarele : În ciuda faptului că de la frageda vârstă de doi ani am fost familiarizată cu imaginea lupilor care înghit bunice slăbite și fetițe zburdând în peisaj, neatente la sfaturile mamei, am reușit totuși să îmi vad liniștită de înaintarea în vârstă. Am înțeles, destul de timpuriu, că la prima bătrânețe îți cad dinții și dup'aia îți cresc, iar că la a doua bătrânețe îți cad definitiv și asta e. Am înțeles (tot în perioada de început a călătoriei în timp) că în nici un caz Făt Frumos nu te poate salva cu un sărut dacă din naivitate ai mâncat mere măsluite și infestate cu te miri ce anestezic în concentrație letală.  Citiți tot articolul →

Foto Studio Erdös, Brad. Suntem în anul 1956, în unicul Studio Foto din raionul Brad, regiunea Hunedoara, cu reședința în orașul Deva. De menționat că în acea vreme Deva, ca reședință de regiune, avea aeroport. De acolo plecam uneori în vacanțe spre Timișoara, București, Constanța, Sibiu. Fotografia a fost făcută după concursul de trotinete din ziua de 1 Iunie. Dar aici poza nu spune în totalitate adevărul. Trotineta câștigătoare a fost una marca Flaro Sibiu, ușoară, din lemn, roșie cu dungă albă pe margini, având un rulment la roata din spate. Am decis totul în minutul dinaintea startului. Văzând cum lângă mine, în rândul al doilea, o fetiță care avea trotinetă de lemn, admira trotineta mea cu-sonerie-apărătoare-metalice-și-frână, am întrebat-o dacă vrea să facem schimb. Citiți tot articolul →

… ia te rog astea de aici ! Luați dom ‘le astea de aici am spus ! Lumina, hei luminile! Nu, nu, nu, fără spoturile astea centrale, stinge-o p’aia din margine, lasă scaunu acolo unde l-am pus eu! Mișu, Mişulică m-auzi ? Poți să-mi faci aici pe cadru’ ăsta o lumină albă? Nu așa, nu albă ca de spital, măi Mişulescu măi, albă, așa, ca de dimineață, pricepi ? Mai, mai, încă un pic, aaşa .. gata!. Asta e! Hei, copii, unde-s invitații? Unde e lumea băi? Cum, nu e nici o lume? Nu țipa în cască, te rog ! E și cinşpe, auzi? La şi cinşpe, MIE NU-MI ŢIPI! Nu-mi țipi, s-a înțeles, da? Citiți tot articolul →

03 05.2001 Vama Nădlac (Nagylak) ora 6 dimineața. Dragă Antoaneta, Îți scriu din autocar. Mi-e frig, mi-e somn, mi-e sete. Sper ca scrisoarea aceasta să ajungă la tine înaintea mea. Șoferul estimează încă jumătate de zi întârziere față de orarul inițial. Traficul s-a triplat pe sensul de ieșire și suntem fixați într-o coadă de peste trei kilometri și jumătate, poate chiar patru. Vecinii mei de pe locurile 4, 6 și 8 au coborât să ia apă minerală dar s-au întors fără succes. Magazinul de pe șosea este închis pentru câteva ore, nu se știe câte. Citiți tot articolul →

1991 Februarie, dimineața pe semiîntuneric. Ninge. Nu se văd casele de peste drum. Nu se aud pașii trecătorilor. Nu mai e praf. În sfârșit, nu mai miroase atât de puternic a tocăniță și nici a pipi de pisici. Ce bună e zăpada! Februarie, mai târzior un pic, spre prânz. Utilizarea cuvântului prânz este „nulă și neavenită” când frigiderul își arată cu claritate toată goliciunea sa. Nu se poate să nu știe cineva cum arată un frigider gol. Deși se cunosc cazuri - localități ale Europei de Vest - în care există o majoritate de necunoscători ai expresiei „frigider gol.” Februarie, după amiaza aceleiași zile. Frigiderul, deși literalmente gol, prezintă aceeași perfectă stare de funcționare. Vara, pe căldură mare ar fi un loc minunat de lectură, beculețul frigiderului răspândind o plăcută lumină gălbui-răcoritoare. Citiți tot articolul →

Februarie 2006. Fereastra mea privește ochi în ochi noaptea. Iar noaptea lui februarie trece, mișcând ușor din șoldurile ei înguste, de fecioară. Primele zbateri de pleoapă prin care privirea caută ceasul. Soarele, ca o pată rotundă lăptoasă, apare și dispare de după mari vălătuci ce plutesc în aerul dimineții. Cerul iernii se luminează alergând de la o oră la alta, respirând greu, iar când stă să-și tragă sufletul, aburii mari ce-i ies pe gură sunt tocmai norii. Privesc icoana Iisus Pantocrator, așezată pe peretele dinspre răsărit. Este datată «1789». Icoana a aparținut unchiului Iosif, cantor în Sântămăria Orlea. În1789, trăiau Haydn, Mozart, Beethoven. În1789, Weber și Schubert erau copii. În 1789, Verdi, Wagner, Brahms nu se născuseră încă. Iar eu stau și privesc această icoană, pe care nici Brahms, nici Wagner, nici Verdi nu ar fi putut să o vadă nici la 1789, dar nici în 1989. Și ce-i cu asta? Nimic. Citiți tot articolul →

Răcoarea bună a dimineții a trecut demult. Pe buștenii întinși parcă de când lumea în iarba crescută de-a lungul gardului de piatră stau, bălăngănindu-și tălpile goale, câțiva copii. Sunt cei din prima serie, veniți de curând în tabără. După o tăcere nu prea lungă, destulă cât să se măsoare unii pe alții, așa cât de cât, încep să-și vorbească. Am știut de dimineață la cantină că vii la masa noastră. De unde ai știut? După culoarea de la trening. Numai tu și cu mine avem trening nou, din toată tabăra. Cei doi care au început dialogul au fiecare vreo opt-nouă ani. Al meu nu-i nou, l-o ținut mama în dulap. Eram mai mic când l-o cumpărat. Ce chestie! Nici al meu nu-i nou. L-o cumpărat bună-mea la un târg și-o zis că să fie, să-l capăt la pomu’ de Crăciun, da uite o venit mersu’ în tabără și gata, mi l-o dat! Citiți tot articolul →

2019. Învățăturile primite de la vechii samurai, în timpul zborului Tarom OTP-LHR, mi-au fost abia azi de mare utilitate, deoarece așa cum am spus, am ațipit în timpul primei lor lecturi, puțin înaintea trecerii peste Amsterdam. E ora șase dimineața, pornesc prepararea micului dejun pentru „viitorul astronaut”, care încă respiră domol visând fragmente din “povestea fluturelui vorbăreț” inventată de buni aseară. Afară e plăcut, aerul unei zile de toamnă blândă inundă bucătăria. Îmi beau liniștită ceaiul în cele câteva minute libere până la trezirea școlarului nostru. Citiți tot articolul →

1959. E sfârșit de iulie. Ne-am mutat de curând. Holul e plin de cutii, pachete, lăzi. Stau la fereastră, cocoțată pe un taburet, și privesc cum trece agale o căruță cu roți de cauciuc. E atâta liniște că se aude fâșâitul roților pe asfalt. Am doisprezece ani. Sunt bucuroasă că ne-am mutat în Orașul Nou. Am, în sfârșit, camera mea. Aici nu mai avem lavoar cu lighean și perdeluță, avem baie. Precaută, mama a păstrat, din bucătăria casei vechi, două găleți, cana mare de turnat apa, placa de lemn cu tablă ondulată pentru spălat rufe, ba chiar și Primusul. Lampa de petrol cu fitil și spirtiera de făcut cafea le aduce bunicul mâine dimineață. Citiți tot articolul →

În orașul Brad, unde am locuit din 1954 până în 1963, erau două mașini Jeep Willis, dintre care una era a Sanatoriului unde lucra tata, și mai era un Land Rover, al celor de la Partid. Un Chevrolet Woodie a apărut la Sfatul Popular prin vara lui 57, adus de cineva din Oradea. Pare greu de crezut dar e adevărat, între anii 54 -57 am avut ocazia să merg cu asemenea mașini pe ruta Brad – Deva, aceasta fiind singura cale de a ajunge la singurul aeroport din apropiere, cel din Deva. Da, drumul peste munți, spre București, Timișoara sau Constanța îl făceam plecând cu IL-uri, ce decolau de pe foarte activul pe atunci aeroport al Devei. Citiți tot articolul →