Am ajuns la Knokke, în Belgia, așa cum am povestit în primul episod, datorită unui telefon primit la începutul primei săptămâni din iunie, 1972. Eram în vacanța de după anul doi, și Constantin Crișan, care mă cunoscuse la o sindrofie a surorii lui, poeta Felicia Marinca, și-a amintit, în mare grabă, că sunt ultimul plastician căruia nu-i pomenise de presiunea sub care își ducea acele zile.
Intrase într-un soi de alertă, deoarece avea de dus la împlinire programul prezenței sale, în august, la Bienala de la Knokke Le Zoute, unde era invitat ca membru al juriului. Aflase că era mare nevoie și de un panou ilustrativ. Fiindcă nu găsise la nici unul din prietenii graficieni grabnică înțelegere pentru o colaborare nefinanțată, Constantin Crișan m-a sunat pe mine. Eram bucuroasă că pot să-l ajut. M-am dus la Casa Scânteii, m-am documentat, am scotocit în arhiva foto, am compus panoul, care arăta ca un fel de site cu imagini și texte și, după trei zile de lucru, l-am pus într-o lădiță și apoi pe tren, la expediere colete.
Citiți tot articolul →