Donald Trump depune jurământul în calitate de preşedinte al Statelor Unite, începându-şi astfel cel de-al doilea mandat şi încheind una dintre cele mai uimitoare reveniri politice din istoria Americii (Reuters)

Arhiva afectivă. Atlasul de pe vremuri – un fel de Google în sens restrâns

Arhiva mea afectivă este alcătuită din secvențe. Acum îmi dau seama, că nu întâmplător am început acest desfășurător al amintirilor, cu neașteptata călătorie din anii studenției. Aveam 21 de ani când un straniu complex de împrejurări a condus la prima mea ieșire din țară. Pe vremea aceea cuvinte precum: „deplasare”, „vizită”, „plecare”, „drum”, „fugă”, „trimis”, aveau semnificații precise. Nimeni nu îndrăznea să folosească acești termeni doar în sensul lor strict. Trăiam în plină perioadă de „cunoaștere temeinică” a tuturor responsabilităților, iar încercarea de a descoperi în viața de zi cu zi adevăratele semnificații ale cuvintelor, presupunea o îndrăzneală aproape inacceptabilă și aspru amendată. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Manierele chelnerului și grosolănia tovarășului

Privesc fotografia făcută în sala Magritte a cazinoului de la Knokke Le Zoute, în care eu apar în partea dreaptă a imaginii în mijlocul sălii. La margine se află doamna Ostbie Berit din Norvegia, apoi eu, iar în stânga mea, purtând ochelari, este poetul mexican traducător în franceză al lui Octavio Paz, J.C. Leon. Suntem în a doua zi a Bienalei, 2 septembrie 1972. Ieri dimineața a vorbit Jean Cassou, iar seara am văzut un minunat spectacol de balet în coregrafia lui Maurice Bejart. Ascultăm pe rând cuvintele participanților, dar mie îmi zboară gândul la realitatea în care de curând mă aflu. În zori, deschizând fereastra hotelului ce dă spre strada Julius Hoste îmi spuneam: Acum trei zile, în Gara de Nord, trăgeam după mine valiza cu albume, haine, discuri și conserve, și uite cum stau acum la fereastra altei țări, pretinzând că vad ”ceva” sau ”altceva”. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Serghei Mihalkov: În țara noastră, ca și in a voastră, bisericile sunt pentru credincioși, dar și pentru turiști

Am ajuns la Knokke, în Belgia, așa cum am povestit în primul episod, datorită unui telefon primit la începutul primei săptămâni din iunie, 1972. Eram în vacanța de după anul doi, și Constantin Crișan, care mă cunoscuse la o sindrofie a surorii lui, poeta Felicia Marinca, și-a amintit, în mare grabă, că sunt ultimul plastician căruia nu-i pomenise de presiunea sub care își ducea acele zile. Intrase într-un soi de alertă, deoarece avea de dus la împlinire programul prezenței sale, în august, la Bienala de la Knokke Le Zoute, unde era invitat ca membru al juriului. Aflase că era mare nevoie și de un panou ilustrativ. Fiindcă nu găsise la nici unul din prietenii graficieni grabnică înțelegere pentru o colaborare nefinanțată, Constantin Crișan m-a sunat pe mine. Eram bucuroasă că pot să-l ajut. M-am dus la Casa Scânteii, m-am documentat, am scotocit în arhiva foto, am compus panoul, care arăta ca un fel de site cu imagini și texte și, după trei zile de lucru, l-am pus într-o lădiță și apoi pe tren, la expediere colete. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. M-am simțit repusă din categoria presupus tribală in cea quasi civilizată

Knokke Le Zoute, august - septembrie 1972 Bienala Internațională de Poezie, unde i-am cunoscut pe: Arthur Haulot, Medard Tytgat, Pierre Bearn, Alain Bosquet, Jean Cassou, Helena Sassone, Mario Petrucciani, Fukuda Ricutaro, Victor Camilleri, Ostbye Berit, Leopold Sedar Senghor, Carrera Andrade, Serghei Mihalkov (tatăl lui Nikita Mihalkov și al lui Andrei Konchalovski), Maurice Bejart. Seara, în Gara de Nord, ora 23:00. Aștept. Peronul e aglomerat. E încă vacanță. Lume care pleacă spre Ardeal. Toți se pregătesc sa urce în trenul spre Curtici/ Budapesta/ Hegyeshalom. Privesc cu descumpănire valiza mare, neagră in care aveam cărți, albume, discuri microsillon, haine și conserve. Citiți tot articolul
1 16 17 18