Autorul a ieșit din sală

(Laurențiu NICULESCU) 

În toamna lui 1989, la Teatrul Național din București se juca o piesă a lui Ion Băieșu cu un titlu asupra căruia istoria avea să așeze, fără voia dramaturgului, o lumină stranie. Autorul e în sală avusese premiera la sfârșitul lui septembrie, cu mai puțin de trei luni înainte de căderea regimului Ceaușescu, iar ultima reprezentație a acelei montări avea să se joace în iunie 1990, după ce lumea în care fusese pregătit spectacolul dispăruse deja. Piesa însăși se mișca între scenă și culise, între ceea ce vede publicul și jocurile de putere din spatele decorului, iar Autorul apărea chiar între personaje.

Nu vreau să fac din această coincidență o profeție. Băieșu nu scrisese despre prăbușirea regimului și nici titlul lui nu ascundea vreun oracol. Numai că, privind înapoi, este greu să nu observăm ironia. În septembrie 1989, autorul politic al lumii românești părea imposibil de confundat. Era, dacă se poate spune astfel, chiar prea mult în sală. Puterea cobora de sus, răspunderea se dilua pe măsură ce cobora, iar întreaga alcătuire trebuia să pară scrisă de o singură mână. Câteva luni mai târziu, același decor instituțional avea să fie locuit de alte personaje, iar destui dintre oamenii vechiului regim și-au întors cojoacele pe dos și au învățat rapid replicile unei lumi noi.

Imaginea cea mai potrivită pentru România de astăzi este tocmai răsturnarea titlului lui Băieșu.

Scena este arhiplină. Parlamentul se întrunește, președintele consultă, guvernul interimar administrează, partidele negociază, ministerele lucrează, serviciile și agențiile statului continuă să funcționeze, experții explică, economiștii avertizează, iar din culise vin în fiecare zi scenarii despre viitorul premier, viitoarea majoritate și viitoarele alegeri. Nu ducem lipsă nici de personaje, nici de replici și nici măcar de intrigă. Altceva lipsește.

Când ar trebui, în sfârșit, să se ajungă la o hotărâre, începe jocul pasării răspunderii. Partidele așteaptă de la președinte formula pe care ele nu reușesc să o alcătuiască, iar acesta le trimite înapoi la aritmetica Parlamentului. Aparatul de stat stă cu sufletul la gură fără un guvern cu puteri depline, în timp ce interimarii își fac de cap cu puterile unui provizorat care trebuia doar să țină locul guvernării. Cu fiecare zi care trece, crește speranța că o presiune din afară, venită de la Bruxelles, de pe piețe sau de la agențiile de rating, va urni în sfârșit un sistem care nu mai izbutește să tranșeze singur. Alegerile anticipate apar în celălalt registru. AUR le cere ca pe singura ieșire dintr-un provizorat care putrezește pe loc, în timp ce partidele tradiționale le evită ca pe verdictul pe care se tem să-l audă de la alegători. Pentru ele, urnele nu mai sunt soluția democratică a blocajului, ci pericolul de moarte care trebuie amânat cât mai mult.

Prin „autor” înțeleg aici omul care își pune semnătura pe o hotărâre și rămâne în picioare în spatele ei și după ce ea a fost luată. Puterea începe cu dreptul de a decide, dar se desăvârșește abia prin asumarea răspunderii. Câtă vreme cele două merg împreună, știm de unde vine hotărârea și cine o poartă, fie că ne convine sau nu. Când decizia se desparte de răspundere, hotărârea nu mai are stăpân. Toți găsesc o împrejurare care i-a silit, o scuză care îi spală și pe altcineva asupra căruia să arunce vina. Puterea rămâne în mâinile lor, dar nimeni nu mai vrea să răspundă pentru felul în care o folosește. Aici începe, de fapt, golirea puterii de orice autoritate.

Autorul a ieșit din sală.

Amânarea

În primăvara lui 2026, coaliția s-a destrămat, guvernul a căzut, iar încercările de a forma un alt executiv au eșuat rând pe rând. De atunci, România trăiește într-un provizorat care, la început, părea o simplă trecere între două guverne, dar care între timp a căpătat o viață proprie. Tranziția nu mai este drumul către o soluție, ci un mod de a amâna costul ei.

Nu este prima criză politică pe care o traversăm și nici prima dată când partidele refuză să se înțeleagă. Am mai văzut guverne căzute, alianțe rupte, negocieri interminabile și adversari nevoiți să împartă aceeași masă. Toate acestea țin, până la urmă, de mersul unei democrații. În mod normal, chiar și când lucrurile scârțâie, un final pregătește un nou început. Cade un cabinet și se caută altul, se rupe o majoritate și se încheagă o alta, iar dacă Parlamentul nu mai poate produce nimic, decizia se întoarce mai devreme sau mai târziu la urne. Timpul politic merge înainte, oricât de încet.

Acum însă, nimeni nu mai pare dispus să ducă lucrurile până la capăt. Soluția este amânată fiindcă orice soluție ar obliga pe cineva să piardă. Un nou guvern ar cere compromisuri, renunțări și promisiuni întoarse pe toate fețele pentru a putea fi justificate în fața propriului electorat. Alegerile anticipate ar oferi o ieșire mai limpede, dar tocmai de aceea sunt primejdioase pentru cei care se tem de judecata oamenilor. Între aceste două drumuri, interimatul are un avantaj greu de egalat. Nu rezolvă nimic, dar nici nu silește pe cineva să plătească pentru o alegere.

Poate de aceea nici „blocaj” nu este cuvântul cel mai bun. Un blocaj presupune că toți vor să înainteze și se împiedică unii pe alții. Aici pare să se fi instalat ceva mult mai comod. Fiecare actor descoperă că poate rămâne pe loc încă o zi fără să fie primul care cedează. Nimeni nu ajunge la destinație, dar nimeni nu decontează singur manevra. Când statul pe loc devine mai ieftin decât ieșirea din impas, neputința începe să semene cu un soi de echilibru.

Wilfred Bion a făcut, în studiile sale despre grupuri, o distincție care luminează bine această situație. Există grupul de lucru, orientat spre sarcina pentru care s-a constituit, capabil să suporte realitatea, frustrarea, limitele și timpul necesar pentru a duce ceva la capăt. Și există grupul prins în ceea ce Bion numea presupoziții de bază, unde energia se mută dinspre sarcină spre dependența de un salvator, spre luptă sau fugă și spre speranța că o combinație viitoare va produce de la sine soluția pe care nimeni nu o poate construi în prezent.

Privită astfel, politica românească funcționează ca un grup care face aproape orice în afară de lucru, adică de sarcina pentru care există. Se negociază, se dau ultimatumuri, se stabilesc incompatibilități, se invocă principii, se caută vinovați și se alcătuiesc scenarii. Știm cu o precizie uimitoare cine nu poate guverna cu cine, ce lider este inacceptabil, ce alianță ar fi toxică și de ce alegerile ar fi prea riscante. Rămâne neclar tocmai lucrul elementar. Cine poate conduce țara, cu ce majoritate și ce este dispus să cedeze pentru ca o hotărâre să existe?

Când partidele nu pot produce singure soluția, încep să caute în altă parte forța care să le oblige să o accepte. Președintele este chemat să inventeze formula pe care partidele par să se străduiască să n-o găsească, Bruxellesul să condiționeze suficient de apăsat banii de reforme, piețele să scumpească ezitarea, iar agențiile de rating să dea sistemului spaima necesară pentru a se mișca. Aceste constrângeri sunt reale și tocmai de aceea devin atât de folositoare psihologic. Ele îi îngăduie celui care cedează să spună că nu a renunțat în fața adversarului, ci în fața necesității. Compromisul devine mai ușor de înghițit dacă poate fi prezentat ca inevitabil, nu ca o înfrângere.

Bucuria cu care politicienii au primit vestea menținerii ratingului de țară este de-a dreptul comică. Au sărbătorit ca și cum ar fi fost achitați, deși primiseră, în cel mai bun caz, o condamnare cu suspendare. Fitch a lăsat România pe ultima treaptă a categoriei recomandate investițiilor, cu perspectivă negativă, după ce statul român a contestat rezultatul inițial al evaluării și a furnizat informații suplimentare, ceea ce a dus la schimbarea deciziei comitetului.

Mesajul nu este că lucrurile merg bine, ci doar că România a mai primit timp. Pentru partide, presiunea din afară este convenabilă. Ce nu au reușit să hotărască singure poate fi prezentat acum drept obligație impusă de deficit, Bruxelles, piețe sau agențiile de rating. Numai că tocmai această salvare le poate grăbi sfârșitul. Cu cât pun mai multe hotărâri pe seama altora, cu atât le va fi mai greu să pretindă că ele conduc. Iar întrebarea alegătorului vine firesc. Dacă deciziile se iau mereu în altă parte, voi la ce mai folosiți?

Dincolo de jocul partidelor, efectul se prelinge în administrație. Un stat funcționează câtă vreme oamenii dinăuntrul lui cred că hotărârile de azi vor mai sta în picioare și mâine. Când această certitudine se subțiază, apare prudența paralizantă. Se mai cere un aviz, se mai solicită o confirmare în scris, se mai amână o semnătură până când se vede cine vine. Luate separat, gesturile sunt omenești. Împreună, ele gripează administrația. Funcționarul nu mai lucrează în primul rând pentru a rezolva o problemă, ci pentru a nu fi prins de partea greșită a unei hotărâri când se schimbă garnitura politică.

Orice compromis are un autor. Se știe exact cine a cedat, cine a pus condițiile și cine a făcut un pas înapoi. În schimb, pentru o lună sau două irosite nu răspunde nimeni. Nota de plată a amânării se împarte la toți, sub formă de proiecte blocate, investiții oprite, termene pierdute și timp furat din viața noastră. Un compromis îl costă pe cel care îl face, direct și la vedere. Amânarea ne pune pe toți să plătim, dar atât de dispersat încât politicienii pot susține liniștiți că nu e vina lor.

Există aici și o ironie a limbajului nostru politic. Constituția numește „angajarea răspunderii Guvernului” procedura prin care un cabinet își leagă soarta de un program, de o declarație sau de un proiect de lege. Juridic, numele este corect, fiindcă Guvernul își pune mandatul în joc și poate fi demis prin moțiune de cenzură. Numai că, în practica politică, expresia a ajuns foarte departe de ceea ce înțelegem, în sens moral, prin asumare. Etapele obișnuite ale dezbaterii parlamentare sunt scurtate, iar majoritatea este pusă în fața unei alegeri de tipul totul sau nimic, fiind silită fie să accepte pachetul, fie să răstoarne Guvernul. Procedura este prevăzută de Constituție, iar folosirea ei poate fi justificată de împrejurări, dar ea nu este, în sine, dovada acelei răspunderi despre care este vorba aici. Asumarea adevărată începe după ce legea a trecut, când cel care a hotărât rămâne în față și nu se ascunde nici în spatele procedurii, nici al urgenței, nici al Bruxellesului, nici al piețelor. A-ți pune mandatul în joc pentru câteva zile nu este același lucru cu a-ți lega, pentru ani, numele de urmările unei hotărâri.

De aceea amânarea este atât de seducătoare. Ea nu are nevoie de un pact secret și nici de o conspirație. Este suficient ca fiecare actor să ajungă separat la concluzia că e mai rentabil să tragă de timp decât să fie primul care pierde. Sistemul poate rămâne astfel suspendat fără ca nimeni să fi decis vreodată suspendarea lui.

În piesa lui Băieșu, culisele mișunau de intrigi, dar Autorul rămânea în sală. În politica de astăzi sunt tot mai puțini cei dispuși să își asume o hotărâre până la capăt și să rămână fermi în spatele ei chiar și după ce costurile devin greu de dus. Dacă această fugă de răspundere continuă, nu mai are rost să ne întrebăm cum revenim la ceea ce a fost. Întrebarea reală este dacă normalitatea la care vrem să ne întoarcem chiar există.

Eșecul restaurației

Anularea alegerilor prezidențiale din 2024 și reluarea scrutinului au avut, indiferent de intențiile diferiților actori, efectul politic al unei restaurații. Nu una solemnă, cu vechi dinastii întoarse pe tron, ci o restaurație birocratică, mai potrivită vremurilor noastre. Procedura a fost repornită, instituțiile au încercat să reașeze competiția în cadrele recunoscute, s-a ales un președinte și s-a alcătuit o majoritate. După lunile în care ordinea politică fusese scoasă din țâțâni, simplul fapt că lucrurile reveneau la vechile lor neajunsuri putea fi vândut drept izbăvire.

Călin Georgescu câștigase primul tur și părea în măsură să-l câștige și pe al doilea, scrutinul fusese apoi anulat, iar candidatura sa nu a mai fost admisă în competiția reluată. Din punct de vedere procedural, statul a construit un nou traseu electoral și a mers mai departe. Tocmai aici s-a văzut însă diferența dintre repararea unei proceduri și refacerea unei ordini politice. Un mecanism poate fi oprit, verificat și pornit din nou. Legitimitatea însă nu funcționează la buton. Ea revine numai dacă destui oameni ajung din nou să creadă că regulile jocului sunt ale tuturor și că merită respectate chiar și atunci când rezultatul nu le convine.

Aceasta este limita oricărei restaurații făcute numai din proceduri. Poți reface calendarul, instituțiile, majoritatea și guvernul, dar nu poți ordona prin decret întoarcerea încrederii. La mai puțin de un an distanță, coaliția care promitea stabilitate s-a destrămat, guvernul a căzut, iar încercările de a produce o nouă majoritate au eșuat. Între timp, AUR a rămas în fruntea sondajelor. Nemulțumirea socială pe care succesul neașteptat al lui Georgescu o făcuse vizibilă nu s-a risipit odată cu scoaterea lui din competiție.

De aceea episodul Georgescu devine cu adevărat important abia când încetăm să-l folosim drept explicație universală. Cauzele penale își au drumul lor, iar instanțele trebuie să judece fapte, probe și răspunderi individuale. După această despărțire necesară rămâne însă o întrebare politică asupra căreia niciun tribunal nu are jurisdicție. Cum a putut un om aflat până atunci la marginea jocului să adune într-un timp atât de scurt suficientă nemulțumire încât să câștige primul tur al alegerilor prezidențiale?

Un candidat poate să nu mai ajungă pe buletinul de vot. Dar starea unei societăți nu poate fi eliminată odată cu numele lui. Instanța poate stabili vinovăția unei persoane, dar nu poate dizolva fascinația, furia sau neîncrederea care au împins milioane de oameni spre el. Nici măcar nu este nevoie ca toate aceste nemulțumiri să fie întemeiate în aceeași măsură. Unele se nasc din experiențe reale, altele din propagandă, frici, frustrări vechi ori iluzii. În politică lucrează nu doar ceea ce poate fi demonstrat, ci și ceea ce suficient de mulți oameni cred cu tărie că este adevărat.

Aici restaurația pare să fi lăsat întrebarea cea mai grea la urmă. Era firesc ca statul să cerceteze posibile încălcări ale legii, să urmărească rețele de influență și să apere integritatea procesului electoral. Dar, dincolo de acestea, rămânea întrebarea care mută reflectorul de pe candidat pe cetățean. Ce prăpastie se căscase între stat și o parte atât de mare a societății încât un asemenea vot a putut apărea aproape peste noapte? Câtă neîncredere se adunase și câți oameni ajunseseră să creadă că alternanța la putere schimbă mai ales numele de pe uși, nu și mizeria din spatele lor?

Furia politică ignorată nu dispare pentru că i-a fost înlăturată prima portavoce. Își caută alta. Tocmai de aceea soarta personală a lui Călin Georgescu este mai puțin importantă decât ruptura care l-a făcut posibil. El poate reveni în prim-plan sau poate dispărea, poate fi condamnat sau achitat, dar nemulțumirea care l-a ridicat nu va primi automat aceeași sentință. Dacă fenomenul s-ar fi redus la un singur om, dispariția lui din competiție ar fi trebuit să-l stingă. Faptul că neîncrederea continuă și că alte forțe politice o pot transforma în voturi arată că Georgescu a fost, în bună măsură, simptomul unei rupturi, nu cauza ei.

De aici se naște un cerc vicios. Cu cât instituțiile insistă că procedurile adoptate au protejat ordinea democratică, cu atât cei care nu mai au încredere în ele văd doar un sistem care se apără pe sine. Cu cât aceștia contestă mai radical instituțiile, cu atât mai necesare le par celor dinăuntrul sistemului măsurile excepționale. Fiecare tabără găsește în comportamentul celeilalte dovada că a avut dreptate de la început. O societate poate trăi cu oameni care votează diferit. Mult mai greu trăiește atunci când aceștia nu mai împărtășesc nici măcar aceeași explicație despre felul în care se hotărăște legitim cine câștigă și cine pierde.

Privită din acest unghi, criza guvernamentală de acum devine proba de foc a restaurației. Miza nu este doar dacă se poate alcătui un cabinet. Întrebarea este dacă ordinea refăcută mai are puterea să producă singură o hotărâre, fără să aștepte ca piețele, Bruxellesul, agențiile de rating sau termenele-limită să îi scrie deznodământul. Și, mai adânc, dacă poate duce până la capăt, în limitele legii, jocul democratic pe care spune că îl apără chiar și atunci când urnele riscă să aducă la putere forțe pe care actualii actori le socotesc periculoase. O regulă este cu adevărat legitimă numai dacă rămâne regulă și în ziua în care rezultatul ei ne stă în gât.

Până acum, eșecul nu are nimic din spectacolul unei prăbușiri. Instituțiile sunt în picioare, Parlamentul votează, președintele consultă, miniștrii interimari administrează, iar viața statului își păstrează aparența de continuitate. Tocmai aici se află partea neliniștitoare. O ordine politică nu trebuie să se prăbușească zgomotos ca să-și piardă puterea de convingere. Este suficient să nu mai poată transforma procedura în hotărâre și hotărârea într-o cale pe care cineva să fie dispus să o urmeze.

În asemenea momente reapare inevitabil speranța în omul potrivit, într-un tehnocrat providențial, într-un premier așezat deasupra partidelor, într-un om neatins de mocirla zilnică, suficient de competent și de sever încât să pună din nou lucrurile în ordine. Dorința este de înțeles. Oamenii vor libertate, dar vor și certitudinea că cineva conduce, că există o direcție și că, în caz de eșec, cineva rămâne în picioare să răspundă. Numai că salvatorul nu rezolvă o problemă de structură. Când un sistem este blocat și nu mai poate produce hotărâri pe care cineva să și le asume, schimbarea omului din frunte nu face decât să amâne rezolvarea problemei de fond.

Poate că nimic nu arată mai bine sărăcirea imaginației politice decât ideea, ivită în mijlocul acestei crize, de a-l aduce pe Traian Băsescu la Palatul Victoria, de data aceasta chiar în fruntea Guvernului. Nu competența lui administrativă este aici problema și nici judecata asupra celor două mandate prezidențiale, ci însăși logica unei asemenea soluții. După mai bine de trei decenii de viață politică postcomunistă, sistemul ajunge să caute ieșirea din propriul impas răsfoind din nou albumul cu personajele trecutului. În loc să producă o conducere nouă, capabilă să strângă o majoritate și să-și lege numele de o direcție, se întoarce spre unul dintre oamenii care au întruchipat vechea ordine pe care societatea pare să nu o mai poată înghiți. Ar fi restaurația dusă până aproape de caricatură. După ce am încercat să reparăm mecanismul fără să refacem încrederea în el, am ajunge să readucem pe scenă chiar actorii unei piese pe care publicul a văzut-o deja până la capăt. Când o lume politică nu mai poate imagina viitorul decât chemându-și salvatorii dintre foștii ei protagoniști, problema nu mai este că nu găsește un premier. Problema este că nu mai găsește un autor.

De aici lucrurile devin cu adevărat îngrijorătoare. Marile rupturi nu încep întotdeauna când oamenii ies în stradă. Uneori încep mai devreme, când oamenii sistemului continuă să vină la birou, să participe la ședințe și să respecte protocolul, dar în spatele fiecărei hotărâri apare o întrebare care înainte nu exista. Cum va judeca mâine cel aflat la putere ceea ce fac eu astăzi? Din clipa în care această întrebare devine mai importantă decât sarcina prezentă, instituția încă funcționează, dar oamenii ei au început deja să se gândească la ordinea care ar putea urma.

Și aici ne întoarcem la Băieșu. Culisele puteau fi pline de orgolii, rivalități și jocuri de putere, dar toate se consumau în limitele unui spectacol în care Autorul putea fi încă numit. Primejdia începe atunci când decorul rămâne în picioare, actorii își spun conștiincios replicile, culisele sunt mai aglomerate ca niciodată, dar nimeni nu mai vrea să-și lege numele de ultima scenă. Aceasta este criza care se vede cel mai greu, cea în care spectacolul continuă aproape normal, iar deznodământul rămâne fără autor.

În 1989, titlul lui Băieșu aducea deopotrivă liniște și teamă. Autorul e în sală. Astăzi, spectacolul continuă, actorii își joacă mai departe rolurile, iar publicul încă așteaptă. Numai că Autorul a plecat de mult, iar noi abia acum ne dăm seama că scaunul lui a rămas gol.