Avem nevoie de eroi ai conștiinciozității

M-am apucat de „Mantaua” lui Gogol. Deși am citit-o și răscitit-o, grație uriașei mele disponibilități de a uita, mi se pare că o parcurg întâi oară. Mă ajută și trucul, folosit ori de câte ori mă apuc de o carte citită, de a face rost de una nouă. În cazul prozei lui Gogol, mi-a căzut în mână, la librăria unui supermarket, volumul „Taras Bulba. Mantaua. Nasul. Vii”.

Am dat gata toate cărțile lumii de mă apuc de cărți citite și răscitite? Evident, nu. Am îmbătrânit și, prin urmare, nu am cutezanța – tipică altei vârste – de a mă apuca de o carte nouă. Dacă mă va plictisi? Dacă o să mi se pară timp pierdut? Cu o carte citită și răscitită, merg la sigur. Mai ales când autorul e Gogol, magistrul meu într-ale infinitului mic.

Chiar de la primele pagini, simt nevoia să mă plesnesc peste frunte, zicându-mi:
„ – Cum de nu mi-a sărit în ochi la lecturile și relecturile anterioare?”

Victimă a surâsului ironic a lui Gogol, Akaki Akakievici, personajul principal, ajuns aproape nume comun pentru a desemna funcționarul obscur, e, în realitate, un model de angajat la stat, în cazul lui, dar, prin generalizare, la orice firmă. Neîndoielnic, din perspectiva rusului tumultos, sărind de la balalaică la mitralieră, un tip precum Akaki Akakievici merită disprețuit.

Akaki Akakievici e un mărunt funcționar în Imperiul birocrației țariste. Simplu copist într-un birou. Sarcinile lui de serviciu se reduc la transcrierea pe curat a documentelor, într-o vreme când nu apăruse mașina de scris și, cu atât mai puțin, procesorul Word. Notează despre el Gogol:

„Nu știe dacă mai poate fi găsit un astfel de om, atât de dedicat profesiei. Era insuficient să spui despre el că își făcea serviciul cu sârguință, pentru că, de fapt, el își făcea datoria cu pasiune nemaiîntâlnită. Acolo, în această activitate de transcriere, el întâlnea o lume plăcută și pitorească. Fața lui exprima satisfacție; își avea literele sale favorite, pe care, când ajungea să le scrie, se emoționa la fel ca un copil și râdea în sinea sa; le făcea cu ochiul, se ajuta și cu buzele, astfel încât, privindu-l în vreme ce lucra, puteai să citești pe fața lui litere pe care pana din mâna sa o scria pe hârtie”.

Întâmplător, Akaki Akakievici e copist. Putea fi și vânzător la un butic din capitalismul estic de azi. Sau tinichigiu. Sau redactor la un ziar. Sau chiar premier. Din ce spune Gogol înțelegem că dovedea o conștiinciozitate exemplară în timpul orelor de serviciu. Ba mai mult, după program, trudea pentru a duce la capăt ceea ce lucrase pentru acasă:

„se scula de la masă, lua o călimară cu cerneală și începea să transcrie din hârtiile aduse acasă (…) Când se sătura, în cele din urmă, de scris, el se culca, gândindu-se cu zâmbetul , pe față la ziua ce urma să vină. Îi va mai trimite, oare, Dumnezeu și pentru ziua de mâine ceva să mai transcrie?”

Cititorul de azi, dibuind cam unde bate ghiontul lui Gogol, parcurge acest portret cu un zâmbet ironic în colțul gurii. Superioritatea lui, a cititorului, asupra lui Akaki Akakievici pare indiscutabilă. Pentru ce atâta sârguință? Pentru ce atâta patimă? Păi, altfel ar fi fost lucrurile dacă Akaki Akakievici ar fi fost un poet. Conștiinciozitatea și-ar fi avut rostul. Sau dacă ar fi fost un aviator, un șofer, un detectiv sau chiar un hoț. Dar așa! Să-ți închini viața copierii unor documente și acelea date de șefi, nu alese de tine!

Akaki Akakievici e un personaj comic pentru noi, ăștia din Est, pentru care viața însemnă, înainte de toate, a nu face nimic. Distracție cât cuprinde! Cum spune un slogan idiot al discotecilor de fițe. Pentru cei din vest, Akaki Akakievici e un erou. Pentru că inși precum copistul nostru au înălțat catedrale, au așternut autostrăzi, au tăiat bulevarde, într-un cuvânt, au construit Civilizația Occidentală.

Ea, această civilizație, după care, doar tânjim, fără a ne strădui s-o și atingem, presupune să-ți faci meseria conștiincios zi de zi, ani întregi, nu să lucrezi în salturi, în heirupuri, după cum îți vine pe chelie.

Eroul civilizației Occidentale e Akaki Akakievici și nu Harap Alb, cel care nu-și bate capul să se descurce, pentru că, la țanc, îi iese Sfânta Vineri în cale!
Câtă nevoie ar avea România de azi, în toate domeniile, de la cizmărie până la politică, de cât mai mulți Akaki Akakieivici, eroi ai conștiinciozității!