Azbestul secolului XXI

Se spune că industria farmaceutică e tot atât de preocupată de sănătatea umanității cât este și cea a armamentului de menținerea sau instalarea păcii. Dar oare celelalte industrii ne vor doar binele? Ne mândrim cu prefaceri originale aduse planetei și cu descoperiri epocale. Nimeni nu ne egalează specia în iscusință. (Din păcate, nici în perniciozitate!) Inteligența nu ne-a ajutat însă să pricepem o chestiune elementară, o regulă pe care o respectă până și bacteriile (nu degeaba sunt campioane în supraviețuire!): Vidul absolut nu există nici măcar în cosmos, darămite pe planeta închiriată de noi și în ecosistemul din care facem parte vrând-nevrând. Noi, oamenii, am neglijat adeseori înlocuirea verigilor extrase din circuit și refacerea integrității sistemului. Fie am lăsat totul la voia întâmplării, fie am înlocuit originalul cu surogate triviale, fie am îmbâcsit totul cu gunoaie și deșeuri.

Riscurile nu sunt ceva nou pentru omenire. Cu ele ne confruntăm de la apariția pe Terra. Ne fălim cu stârpirea unei serii întregi de pericole: boli infecțioase, boli profesionale, accidente de muncă, otrăvuri, toxine, foamete, sclavie, sărăcie. Din păcate, nu tot ce-am pus în loc a fost inofensiv, ba, mulți dintre substituenți s-au vădit mai periculoși decât originarul. Miile de aditivi adăugați de industrie alimentelor n-au fost chiar suplinitorii ideali de arome, gusturi și texturi. Tot așa și drogurile sintetice, alcoolul rafinat, asfaltul și praful tot mai fin, iluminatul artificial, tumultul tehnologizării, trenduri corporatiste dislocatoare de tradiții – practic tot ce-am plagiat de la natură cu scopul de a o „desăvârși”. Unii, mai glumeți, visează la „renaturări” cel puțin bizare: Vor cu orice preț înlocuirea combustibililor fosili cu mult-propagatele energii verzi care, la rândul lor, fie necesită instalații și aparaturi obținute cu/din combustibili fosili (!), fie depind de capriciile naturii, fie sunt incapabile să acopere consumul colosal solicitat de deșteptăciuni artificiale menite să suplinească inteligențele native (care nu costă nimic!).

Cum arată astăzi tărâmurile curățate de rele și ce s-a instalat pe locurile rămase vacante? În ce măsură ne este mai bine, și în ce măsură în nișa astfel creată s-au instalat chiriași și mai nocivi, întrucât, se știe, declinul unei specii poate fi o oportunitate pentru concurență de a se adapta și evolua. Studii care nu fac mare vâlvă demonstrează de pildă că fostul habitat al virusului variolic (eradicat) ar fi fost preluat de virusul simian. O soartă asemănătoare pare să aibă și virusul poliomielitic combătut cu îndârjire prin vaccinuri, deși acesta, ca orice parazit, nu „intenționează” să-și ucidă gazda (nu de alta, dar și-ar tăia singur orice șansă de supraviețuire!). Dacă ajunge să rătăcească prin sistemul nervos central și să producă paralizii, o face incidental și în cazuri rarisime. Pe măsură ce euforia vaccinării se apropia de cota maximă, specialiștii notau cu stupoare sporirea ratei paraliziilor cauzate de… alte virusuri ce luaseră locul celui pe cale de eradicare. Același fenomen e remarcat și după utilizarea de antibiotice distrugătoare de bacterii – bune sau rele –, care lasă în urmă nișe ecologice ocupate la repezeală de specii străine. Bacterii rău-voitoare se pot instala ori de câte ori „vechii amici” sunt decimați de otrăvuri din mediu sau din hrana modernă.

Ne oprim la unul dintre cei mai vechi și mai temuți dușmani: azbestul. Când spun „azbest” geologii se referă la o clasă de minerale, chimiștii la silicați, iar industriile la un excelent scut termic și la fibre scindabile și maleabile prețuite pentru proprietățile ignifuge și pentru rezistența în fața puterii devastatoare a substanțelor caustice și corozive. Lexiconul ne indică o etimologie greacă tradusă prin necombustibil, durabil, și rezistent. În plus, asbestul mai e și ieftin și… la discreție. O serie de calități care l-au făcut extrem de apreciat încă din antichitate. Însuși Teofrast (discipolul lui Aristotel) descrie în termeni elogioși miraculosul material din care fusese confecționat fitilul făcliei eterne ce lumina Acropola ateniană.

Omenirea a reacționat în fața descoperirii așa cum a făcut-o întotdeauna: încet dar sigur a transformat-o în panaceu. Ca de obicei, au profitat mai întâi cei cu dare de mână, doar ei aveau accesul prim la „noutăți”. Au folosit azbestul pentru… orice. Pentru morți și pentru vii. Răposaților le servea de giulgiu și înveliș protector pentru cenușa rezultată din incinerări, iar viilor le acoperea mesele pentru ospețe și paturile pentru odihnă. Ce putea fi mai comod decât batiste, fețe de masă ori lenjerii de pat ce suportau dogoarea și pe care le puteai curăța de pete punându-le pe foc, la vremea când mașina de spălat lipsea cu desăvârșire?! În asemenea condiții te simți tentat să-ți confecționezi cât mai multe ustensile din faimosul material: veselă, pardoseală, tencuială, țevi, ghivece, izolant fonic, termic, hidrofug, îmbrăcăminte etc. Asistând la groaza care ne cuprinde astăzi când mai detectăm niște petece de acoperișuri ori bucăți de fațade, precum și la graba și grija excesivă cu care sunt înlăturate (bașca costurile usturătoare cauzate de periculozitatea evacuării!), mai că nu-ți vine să crezi că fibrele-minune se mândresc cu o istorie milenară.

Azbestul n-a fost nici prima și nici ultima descoperire cu care omenirea s-a jucat preț de câteva secole până să bage de seamă și cealaltă față, așa cum o are orice element de pe planetă, de la atom și microorganisme la vulcani și oceane: Cu o mână dăruiesc viața, cu cealaltă trimit darul în neant. Avântul industrializat a propulsat și azbestul pe culmi nemaivăzute și… de-abia atunci când toți (nu doar privilegiații) s-au trezit împresurați de mii de obiecte ce-l înglobau, au sărit în ochi și prejudiciile. A durat ceva până ca omenirea să le poată desluși, fiindcă fabulosul material ucide lent. Nu știm din ce cauză își vor fi dat obștescul sfârșit posesorii obiectelor casnice din azbest și nici dacă cineva a făcut vreodată vreo legătură între „posesiile durabile” și chinurile ce precedau decesul cu decenii. Și contemporanilor industrializării le-a luat aproape un veac până să priceapă că preaslăvitele fibre îi blagosloveau cu boli respiratorii grave, și până să accepte azbestoza ca boală profesională. Cu cât mai mici fibrele (praful de azbest), cu atât mai mari daunele. La mijloc de secol XX se punea semnul egalității între azbest și cancer (plămân, laringe, pleură, peritoneu). În Germania 86% dintre formele de cancer profesional intră în contul azbestului. Finalul de secol a venit în majoritatea țărilor industrializate cu decizia interzicerii și eliminării lui din viața oamenilor. Motiv de jubilare?

Spre deosebire de oamenii obișnuiți, industriile, oricât de strânse cu ușa, nu renunță la ceva fără să se îngrijească de înlocuitori, indiferent că e vorba de vaccinuri, medicamente, amalgam pentru plombe, becuri de iluminat, ori azbociment. Nu ne vom referi la cât de potriviți/competitivi sunt substituenții azbestului, ci „doar” la imitații/plagiate după natură și strecurate insidios decenii de-a rândul, fără să atragă prea mult atenția utilizatorilor și nici preocuparea forurilor competente. Așa se face că astăzi ele au devenit omniprezente și omnipotente și au fost botezate de critici – tardiv, ca de obicei! – „azbestul secolului XXI”, calificativ pe care îl împart cu eternele chimicale despre care am mai vorbit. Denumirea nu se trage atât din substituirea proprietăților utile ale azbestului, cât din potențialul nociv al multora dintre ele.

Nu numai ingineria genetică, ci și nanotehnologia (gr. nános = pitic) câștigă tot mai mult teren. Din păcate, sunt mult prea grăbite ca să-și mai ia timp și pentru o analiză serioasă a inevitabilelor reacții adverse. S-a mers pe principiul „N-au cum să facă rău!”, așa  că nanoparticulele (NP) au fost infiltrate într-o serie infinită de utilizabile și consumabile, de la ambalaje la cosmetice, alimente și medicamente. Sunt tot mai greu de extras nu doar din liniile de producție, ci și din organismul uman și din mediul înconjurător. De-abia în ultimele două decenii NP fac obiectul unor preocupări oficiale, deși ele ne-au penetrat viețile fără știrea și voia noastră încă din anii ’80 și au adus inovatorilor mai multe premii Nobel. Nimeni nu le-a evaluat toxicitatea și nici parcursul prin corp pentru că… Profit!!

N-au cum să fie nocive, că doar le găsim și în natură, acolo de unde ne inspirăm, spun unii. Cine n-a admirat hidrofobia ce curăță impecabil frunzele de lotus, ori irizațiile aripilor de fluture ce produc culori fără pigmenți, doar prin interacțiunea NP cu razele solare? Asemenea și albul orbitor al gândacilor asiatici, mirificul camuflaj cameleonic ori șiretenia alunecoasă a plantelor insectivore. Ce-i drept, și natura emite cantități impresionante de NP: de la virusuri și eroziuni eoliene la incendii de vegetație și erupții vulcanice. Numai că acelea sunt evenimente pasagere/localizate, de care te poți feri. (Cine nu o face achită prețul pe loc.) Nu este cazul NP antropice produse la foc continuu de vehicule și industrii, cărora le suntem expuși oriunde și oricând.

Micimea volumului sporește (relativ) suprafața NP, iar dispoziția neomogenă a electronilor le conferă magnetism și schimbă dramatic proprietățile chimice, optice, electrice, termice ori mecanice ale materialelor. Toate acestea le facilitează o gamă largă de aplicații: stocarea datelor în dispozitivele electronice, transportul medicamentelor prin corp, testarea alimentelor, detectarea poluării și purificarea mediului etc. Fără nanotehnologie (NT) n-am avea pe rafturi PET-uri cu limonadă, lapte sau apă care să dureze – la temperatura camerei – câteva luni bune, dacă nu și ani. Fără NT n-am fi putut miniaturiza indispensabilele gadgeturi și nu ne-ar mai fascina la tot pasul splendoarea biomimetismului. Cui i-ar displăcea obiecte ceramice tratate cu NP de oxid de zinc cu efecte antibacteriene și dezodorizante și care se curăță aproape singure? Ori îmbrăcămintea „funcțională” conținătoare de fibre sintetice și de NP cu titan, zinc sau siliciu care să apere pielea de umezeală și UV. Cui i-ar repugna o agricultură sau o zootehnie avangardistă, cu plante și animale (modificate genetic) mult mai productive și cu produse ambalate optimal? Peste tot pe unde se implică, NP sporesc randamentul și calitatea produselor, susțin producătorii și utilizatorii în cor. Până și proprietățile fizico-chimice ale pesticidelor pot fi astfel influențate și li se poate ameliora dispersia, se mai spune. Ce n-ar fi dat strămoșii noștri să aibă și ei nanotuburi din carbon cu care să sporească rata de germinare a semințelor, ori din dioxid de titan, ca să le crească rezistența! Nu mai vorbim de nanofuraje – mult mai bine resorbite de intestinul păsărilor și animalelor domesticite – și de ce e capabilă industria alimentară cu concursul neprețuitelor ajutoare nano.

Și medicina profită din plin de nano… progrese (deocamdată mai mult ipotetice). Abundă de nanomedicamente, nanosenzori, nanosonde și nanocipuri, ultimele destinate medicinei regenerative, unde ar putea interveni în terapia pierderii musculare transformând celule cutanate în celule musculare, nervoase și chiar în vase de sânge (nanotransfecție). O spun cercetătorii de la universitatea din Indiana, care au lucrat cu acele instrumente mici de doar 3 nanometri. Există – sau vor exista – și nanoroboți care să „opereze” la nivel celular și să ia în piept lupta cu celulele canceroase. Peste tot, de la prevenție la diagnostic și tratament, se poate recurge la NP. Grație capacității de a străbate bariere anatomice (inclusiv pe cea dintre sânge și creier, intestinală, ori placentară), minusculele particule ar putea livra probe imagistice excepționale și înlesni un diagnostic mult mai precis. În terapie, mai ales în cea a cancerului, se speră aplicarea țintită a medicamentelor, dar și sporirea eficienței acestora și minimalizarea reacțiilor adverse. (Până atunci refuz să-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă acele nanoinstrumente greșesc destinația și sper ca specialiștii să ia în calcul și posibilele incidente.)

Din păcate, în euforia revoluționarelor înnoiri am subestimat maximizarea (bio)agresivității și ecotoxicitatea. Pericolele amenință nu doar lucrătorii industriali, ci și beneficiarii, ba chiar și persoane „neutre”, întocmai ca fumatul pasiv. Indiferent că sunt utilizate de industrie, de medicină sau de agricultură, mai devreme sau mai târziu se va resimți impactul global asupra sănătății. Despre micro- și nanoplastic am mai vorbit. Cât despre reciclare: ca de obicei, ne facem griji și gânduri retroactiv, când nanopoluarea a atins deja cote alarmante și toate componentele ecosistemului sunt prinse în invizibila și nuizibila rețea.

„Ce mari pagube pot provoca niște particule de micimea câtorva miliardimi de metru?” își vor fi spus mulți inovatori. Cu siguranță că trec prin noi ca gâsca prin apă (nicidecum „ca cipurile într-un laptop”!), sunt eliminate de rinichi și intestine ca orice alt deșeu, și n-au șanse să modifice nimic în corp. Sau e altcumva?! Ei bine, tocmai nanomicimea lor (sub 100 nm) e megaproblema noastră. Și faptul că NP din oxizi de siliciu, titan, cupru, nichel, zinc, cadmiu, aur sau argint invadează piața plecând din laboratorul de chimie/fizică. Cu cât mai mici, cu atât mai facil pot fi absorbite de celule și cu atât mai grave pot fi urmările. Aproape că nu există organ sau țesut în organismul uman care să le poată rezista. Sisteme întregi – respirator, digestiv, imun, nervos, endocrin sau reproductiv – sunt amenințate de dereglări majore. Inclusiv despre cancere se vorbește.

Nu mai e o noutate că nicio barieră biologică nu reprezintă un impediment și că NP pot pătrunde în corp pe orice cale: prin piele, prin inhalare, ca și prin ingerare. Studiile efectuate până în prezent certifică leziuni la nivel celular – rezultate din interacțiunea NP cu proteinele din celule, cu enzimele, cu însuși ADN-ul – manifestate prin deteriorarea mitocondriilor (uzinele energetice ale celulei), dereglări genetice, reacții inflamatorii și defecțiuni ale ciclului celular culminând cu moartea micilor entități. Practic nu există celulă și organite care să se poată considera la adăpost de atacul NP înzestrate de producători cu toate cheițele necesare toxicității: formă, suprafață, dimensiuni, compoziție chimică. În ultimii 20 de ani s-au derulat zeci de mii de studii cu privire la efectele nocive asupra organismului și posibilele consecințe pe termen lung. Studiile sunt la fel de eterogene ca și NP și proprietățile lor mișcătoare – în funcție de poarta de intrare, sediul și materialele cu care interacționează –, ceea ce face imposibilă o comparație pertinentă. Cert este că riscurile există și că nu pot fi neglijate, fie că vorbim de stres oxidativ, de inflamație și dezechilibre endocrine (imită hormonii), de fibroză și imunosupresie, sau de modificări genetice.

Eterogenitatea NP și a mecanismelor de acțiune face imposibilă elucidarea markerilor biologici care să le ateste toxicitatea. Detectarea unei boli profesionale la un lucrător cu azbest necesită câteva teste imagistice și de laborator, iar prevenția impune purtarea unui echipament de protecție. Angajații din industria nanomaterialelor nu beneficiază deocamdată de teste specifice, așa cum nici consumatorii nu beneficiază. Bolile profesionale afiliate NT trebuie mai întâi definite. De-abia s-a recunoscut pe alocuri corelația profesională Parkinson-pesticide – restul asocierilor mișună încă în spatele cortinei. O evaluare fiabilă și cuprinzătoare a riscurilor asupra mediului și a sănătății nu este posibilă actualmente. În condițiile în care apele, solul și aerul sunt înțesate de NP, prevenția e foarte dificilă, dacă nu imposibilă.

Oare atunci când prefacerile sunt mai frumoase ca-n basme, n-ar trebui să sune clopoțelul de alarmă? Sigur că poleirea obiectelor cu un strat antimicrobian din argint sună fascinant, dar experiența ne spune că microorganismele învață mult mai repede decât oamenii și dezvoltă rezistență față de orice! Firește că e mult mai comod să poți renunța la enervanta injectare de insulină sau de vaccinuri și să le aplici intranazal. Bineînțeles că ar fi ideal să poți „convinge” un antibiotic sau un citostatic să nu mai atace la întâmplare orice bacterie benefică și orice celulă sănătoasă, dar… ce-i de făcut dacă lucrurile nu vor decurge așa cum le-au prevăzut programatorii? E foarte posibil ca NP administrate intranazal să ia drumul nervilor olfactivi și să invadeze creierul. Cu siguranță că nimănui nu-i vor fi utile aglomerări cerebrale de NP conținătoare de titan, cupru sau fier. Nici măcar de aur sau argint, oricât de nobile ar fi metalele. Faptul că nanobiosenzorii pot detecta microbii și metaboliții lor ori că NP cu aur și siliciu pot decima salmonelele din alimente nu mă liniștește, ci mă obligă să mă întreb oare ce se alege de microbiota intestinală și de rolul ei în menținerea sănătății. Și cum rămâne cu potențial nefast al nanopesticidelor asupra insectelor benefice și mai cu seamă a indispensabilelor albine?

Magia transformărilor novatoare a făcut să alunece în fundal lucruri vitale precum siguranța alimentară și protecția mediului. Pe când experții încă se mai ciondănesc dacă nano înseamnă mai mic de 100 sau de 300 de nm, încep să încolțească prejudiciile. Pentru a debarasa organismul și întregul ecosistem de nanopoluanți se apelează – cine ar fi crezut?! – la NT! E și asta o îndeletnicire: Să introduci exponențial decenii de-a rândul NP în mai toate domeniile vieții, ca mai apoi să le combați efectele pe termen lung… tot cu NP. Un fel de „NP pe NP se scoate!” Bunăoară se intenționează purificarea aerului și apei cu o serie de nanocatalizatori, depoluarea apelor reziduale cu nanosorbenți, iar nanocipurile și nanoroboții vor fi puși să vindece bolile cauzate… tot de nano, chit că nici nanoremediilor nu li se cunoaște traiectoria prin corp, eventuala bioacumulare, ori toxicitatea.

Deși „nano” a ajuns sinonim cu progresul, dura realitate pare să ne predea o altă lecție. Pe măsură ce conștientizăm nano… detaliile, fibrele azbestului ne par bagatele prin comparație. Nu cumva ne-am retrocatapultat în mult damnata epocă în care azbestul era pe mesele și în casele tuturor? Să fie acesta prețul cerut de „eradicarea” lui? Chiar i-am găsit înlocuitori potriviți, sau doar am schimbat un rău cu altul și, nemaigăsind ieșirea, oscilăm între extaz și agonie? Între disperarea că am predat controlul unor NP și speranța că tot ele ne vor elibera de sub teroare. Periculos joc! Când o să ne facem bine și-o să ne debarasăm de meteahna plagiatului de-a valma și fără pic de discernământ? Până la urmă, tot natura rămâne cel mai priceput dintre nanotehnologii planetei. Nu în ultimul rând pentru că ea și-a lăsat timp și n-a derulat totul pe repede-înainte, așa cum procedează plagiarius stupidus cunoscut și ca homo sapiens.