Baba care a renunțat la spectacolul fotbalistic de dragul copiilor uciși cu bestialitate

M-am născut într-o lume mai bună. Tata și mama lucrau câte 6-7 zile pe săptămână. Când mama era la serviciu sau avea nevoie de odihnă, pentru că muncea la fel de mult și acasă, tata mă lua cu el la jocuri de poker și de remi, duminica pe stadion, când CSM Suceava juca acasă. Când tata lucra sau echipa juca în deplasare, bunică-mea mă ducea la biserică. Nu aveam bibliotecă, dar aveam cărți pe dulap, în dulap, pe masă, sub masă, chiar și la bucătărie. De citit mi le citea bunicul. Când ne-am mutat la oraș, tata a umplut pereții de rafturi și de cărți. Duminica am continuat să merg pe stadion sau la biserică. Meciurile din Divizia A le ascultam la radio, un prăpădit din alte timpuri, cu antena ruptă, proptită într-o furculiță, legat cu liță de calorifer. Bunica și mama, chiar și școala, încercau să scoată o brodeuză din mine. Dumnezeu, însă, a închiriat unul din apartamentele de pe casa scării medicului echipei de fotbal și altul unuia dintre atacanți. După ce ai mei au divorțat, am rămas cu fotbalul. Ne-am mutat tot într-un bloc cu fotbaliști. La atâtea coincidențe începi să te întrebi dacă chiar era vorba de Dumnezeu, deși continuam să merg și la biserică, ca să nu mă supăr cu bunica.

Când a jucat Craiova la Kaiserslautern s-a întâmplat să fiu la liceu. Ai mei au decretat somn, că a doua zi se mergea la serviciu și la școală. Aveam tot un prăpădit de radio, pe baterii, cu antena ruptă, cu furculiță, și cu liță agățată de calorifer. Sonorul era dat pe încet, să nu mă audă mama de-a doua. După cele trei goluri ale nemților, îmi curgeau lacrimile șuvoi. Apoi a venit golul lui Geolgău, am deschis balconul și m-am maimuțărit vreo 5 minute, că nu aveam tupeu să urlu. A apărut și tata. Am crezut că avea să-mi dea o palmă după ceafă, de să-mi crească aripi până la plopii fără soț din fața blocului. Locuiam la etajul patru. Și-a aprins însă o țigară și am continuat să ascultăm. Atunci am văzut și luminițele țigărilor din balcoanele blocurilor vecine. Un cetățean cu radio mai performant a dat sonorul mai tare, ca să nu mai auzim ecoul hodoroagelor. La golul lui Crișan am urlat cu toții, căci, oricum, cel mai bun la suflet milițian din oraș locuia cu noi în bloc. Soția dumnealui era, însă, milițianul cel rău; a ieșit în balcon, ca să ne bată obrazul, avea copii mici, sperioși. Craiova avea să se califice, după un gol la Craiova, în etapa următoare.

În 1985 am plecat la București, pentru a studia mecanica fină la Politehnica bucureșteană. Recent am găsit o scrisoare a fratelui meu, din acea perioadă. Nu existau telefoane mobile, iar acasă sunam doar cu taxă inversă, că nu mă dădeau banii afară din casă.

„Dragă Lili,

Ce mai faci? […] Ce mai e prin București? Ce face STEAUA? Ai văzut meciul? […] CSM Suceava joacă excelent, vrea să termine pe locul întâi: 4-0 cu Stal Nova, o echipă din Polonia, 3-0 cu Poli Iași, 2-2 cu FC Olt, 3-0 cu Jiul.

Câmpulung – FC Olt 1-0, în șaisprezecimile Cupei României.”

Peste trei luni Steaua avea să câștige Cupa Campionilor împotriva Barcelonei.

Suceava a promovat, dar a pierdut cu 9-1 în fața lui Dinamo, la București. Am fost la meci cu un bun prieten. Eram înconjurați de dinamoviști, abia de am îndrăznit să ne arătăm un pic fasolele, când au dat ai noștri gol. În rest, jale. Peste ani, Foresta Fălticeni avea să întoarcă rezultatul, tot în Ștefan cel Mare, de la 4-0 la 4-5. Domnul Corneluș Dinu aproape că și-a înghițit sarcasmul, cu tot cu țigara de foi. Și atunci ne-am bucurat cu măsură, că nu degeaba își spun dinamoviștii câini, te aleargă în haită și cu greu îi poți opri din hămăit. În toamna lui ‘89 am fost cu un alt prieten la meciul Craiovei cu Dinamo, tot în Ștefan cel Mare. A bătut Craiova, doar cu un gol. Aveam umbrelă și parpalac în culorile Craiovei. A trebuit să fugim până la metrou. Partea bună a fost că nu a trebuit să plătim, am prestat ca la 100 de metri garduri. Vagoanele, parcă presimțind ceva, ne-au așteptat cu ușile deschise. Oricum aveam umbrela cu mine, una din acelea cât un baston, dar era de împrumut și riscam încă un scărmănat, la cămin.

Nu cred că am pierdut multe meciuri de la campionatele europene și mondiale, mai ales de când m-am mutat în Marea Britanie. Pe unde am lucrat ni s-a permis să lucrăm cu televizorul deschis sau cu telefonul setat pe meciuri. Până anul acesta. De când ceremoniile sataniste și-au asumat jocurile olimpice, am renunțat să le mai urmăresc. Performanța umană a fost umilită de profit și de artificial. Așa și cu campionatul mondial de fotbal. Nu pot valida niște gazde sataniste, state torționare, genocidare, violatoare, mâncătoare de copii, pedofile, corupte până în măduva oaselor. Îl mai aud pe fiul meu bucurându-se de câte un gol, mă mai cheamă la câte o fază controversată, ne bucurăm de victoriile sărăcanilor, disprețuim nesimțirea și aranjamentele la vedere. Statelor Unite ale Americii murdare nu le mai este rușine.

De când fotbalul a devenit dependent de profit, finețea jocului s-a diminuat, finețea ca expresie a talentului, a creativității. Mulți antrenori ai naționalei României au jucat pentru scor și au pierdut. Sper ca Hagi să nu țină cont de răutățile invidioșilor și să readucă mingicăreala de calitate la națională. Nu scorul m-a ținut aproape de fotbal pentru atâția ani, ci jocul, calitățile umane, spiritul de echipă, bucuria, lacrimile. Anul acesta mi-am interzis toate acestea, scorurile nu reprezintă nimic fără jocul de pe teren, de dragul unor copii uciși cu bestialitate. De dragul unor fetițe trecute prin afaceri de Miss, drogate, violate și șantajate, pentru toată viața, devenite agente de trafic de copii, de armament, de alte femei. Am renunțat să urmăresc meciurile de fotbal de la campionatul mondial din 2026 de dragul unor bărbați torturați și umiliți de același tip de bestii. Bestii care au făcut declarații de pace, dar au trimis armament și comenzi de genocid. Fie ca bombele să explodeze pe teritoriul celor care au livrat armament și au întreținut războaiele din Ucraina, Gaza și Iran; în Gaza, un război împotriva unui popor neînarmat, crimă cu premeditare.

La a doua mea venire pe Facebook, dracul m-a aruncat între hoarde de bărbați, care își dădeau cu mândria de piept. Își făceau singuri sondaje de opinie, rezultatul fiind că dacă ar fi fost femei în loc de bărbați, toți ar fi fost curve.

La a treia venire pe Facebook mi-am dat seama că peștișorul de aur chiar există. Dorința li s-a îndeplinit.

La prima venire nu mi-a plăcut. Ca și acum, era plin de oameni care își dădeau prea multă importanță. Prea multă Americă.

P.S. Conu Bezos ne spune că are nevoie de apă să răcorească toate tâmpeniile publicate în online. AI-urelile ong-iste și corporatiste. Măi, Nea Bezos, rachetă eșuată, da’ de ce nu te piși dumneata pe arhivele masoneriei, că oaza nu e pentru orice știft înțepenit în nisip?