Bădiucu Hozo I (3)

Acăstăile cele mari au proprietari rânduind curți, cu patru-cinci motore faine. Trec și îmi holbez ochii. Un motor sclipind pentru smerita soție. Unu dintre acele cinci este pentru soț. Tri motore pentru copchiii încă rămași acasă în acăstaie. N-au treabă, au o curte în fața cășii care-i bugăt de mare. Celor hălăduind în cășile Victoriene cu cărămizile unice nu le trebă cinci motore. Ar uita din amnezie unde le-au pus atât de împrăștiete. “Am pus una dragă pe Bloomfield Road. A doua mașină am lăsat-o, mă tem că, pe Winifield Drive. Al trilea motor îi către Kingswick Park, mai încolo. Al patrulea motor e viz-a-vi de Post Office. Și al cincelea… tulai nu-mi aduc aminte unde l-oi hsi lăsat.”

Să știți că podu cășii, al nost, îi comun cu bolunzii ăștia de vecini cu ptisicile cât o herghelie de rățuște, sărind garduri, scărpinând ghiare, miorlăie noaptea aievea ca niște prunci cerând lapte. Avem pod comun cu ăștia. Când om mere într-o excursie, ei vor avea timp să ridice capacu fără știrea noastră, să se scoboare agale pe scară la noi drept în casă. Am urcat deja scara din curiozitate doar să văd ce ținem în pod și ce țân bolunzii ăștia de vecini care-și trag o parte din venit prin vânzare de ptisici. Tătul obișnuit. Dar ce am făcut, am tras o sârmă groasă să marchez un ptic de teritoriu în pod. Că i-am zis lui Fane că io am nevoie de mâncare pe măsura pipotei mele și voi ridica în curând niște țepi în pod. Vrieu să afum niște cârnați neaoși și le anin pe țepi. Să nu cumva să fure bolunzii ăștia de vecini pe timpu ăsta bezmetic de Brexit afumăturile mele cu rețetă criptică. Îi simțăsc, îs doi răpitori britanici care împart acelaș pod cu Hozo. Să nu cumva să treacă pe supt sârma me adulmecând din partea lor cârnații mei aninați.

Mă întrebați acole din țară: “Hozo cum sunt cele drumuri pe acea insulă?” Mă, ști cum sunt? Îs cât acele care anglo-saxone. Așe era făcută demult de tăt pe astă insulă infrastructura. Și neamul englezăsc să știți că-i un neam mult conservator la moșteniri. Ei nu lățesc drumurile lor, cum se începe pe la noi pe drumurile prin sate. Acele haturi încă văzute pe locurile de pășunat pe dealuri, care nu mai sunt cosite. Na așe rămâne infrastructura britanică. Nu se mută din loc, nici nu se schimbă. Vânzări de teren nu se prea obișnuiesc. La noi panouri de vânzare păstie tăt, parcă ochii-s săturați. Proprietar uite aci care vrea să vândă și el teren. Teren un ptic mai ieftin, doar un ptic mai încolo domnule. În Anglia se țân moștenirile cum țâne râsul porumbelu alb între colți. Nu se lasă. Nu se lasă. Io îi poci înțeleje. Așe era și moșu meu, mi se spune. Sever. N-ar hsi vândut șura nimănui: ungur, sas, neamț, jidan, secui, pentru nimnic. Te pomenești că parcă englezii samănă cu noi un ptic.

Fane și Ionela sunt în Anglia de mult timp. De șepteșpe ai. Dânșii căsătoriți cu niște cifre. Copchilu încă nu se aude în casă. Tăt lipsăște. N-au putut face împreună până amu. Ei tăt speră aci în occident pentru batăr un odor. Tăt îndură amândoi, tăt rabdă pentru unu de minune plăsmuit la vreme tare târzie. Tare copt. Încins. Amu Ionela biolojic nu mai are mult timp la dispoziție. Amu se cam grăbesc. Tăt cearcă, tăt speră, se angajează Fane cu sudoarea încinsă pe trup. “Ionela ești acum încercată rău,” îi spuse duhovnicu. “Să te roji cât poți lăcrâmând cu dorința, să prindă batăr una din multele tale icre o sămânță de-a lui Fane,” îi spuse părintele.

Io cred că Ionela va izbândi. Îi femee aprigă. Amu se lăbărțează săraca că-i epuizată când vie de la servici, da când se angajează într-o exorcizare carnală cu Fane, apăi numa s-o vezi. Amu așe-i. Au trebuință de foc după stresu chinuitor în timpu zilei la servici. Sărmanii. Aci să știți, încă nu-i tomna cum e la noi. Musai să faci terapie multă și la intensitate în ăst occident: ca simplu lucrător, ca doftor, ca injiner, ca tăți psiholojii. Orice slujbă zilnică, are nevoie și de o doză de terapie. Io încă sunt proaspăt, nu-s afectat. Da tăți rumânii aci sunt pățiți cu aste. Mulți sunt în stare avansată gravă, auziți? Doza zilnică s-o dezvoltat demult într-o adicție cronică într-un fel sau altul pentru mulți de-ai noști în Anglia. Ei nu mai sesizează. Se cred avansați terapeutic.

Ionela deja m-o procopsit cu terapiile. Chiar le poci ințeleje amu. Da încă nu le practic. Ea îmi spune tătie cele când vine vorba de subiectu terapeutic cronic. Să nu mă aflu în neștiință. Îmi face deja prevenție. Fane în schimb îi cu filozofia și tare sfios. Îi cam absent la realitate. Da când își sloboade limba fără de vrun indiciu, apăi tulai cum vorovește despre, nu filozofie, vorovește de corupție. Acele două ceasuri în motor după ce m-au cules de la stația din Londra și meriem spre orașu Wifmon, au fo mai zdruncinate ca întregul meu drum de tri zile de la Cluj.

Nu sunt obișnuit cu astea. Mi s-au buiguit creierii iute pe cât auzeam vorba cu terapiile cronice. Fane din când în când bufnind cu corupția. Mi s-o făcut rău pe drum. Și nici nu-i poci opri. Parcă se asmuțesc ca cătușele, doar când începe Ionela cu un tratament. Fane îndată bufnește cu corupția. Ionela țâne ptiept.

(va urma)