Bădiucu Hozo I (5)

După tri zile de s-o străbătut plăcuța eurobeană, s-o văzut o altă zare fraților. O, da. O zare care cuprindea epicentrul masiv. Epicentrul masiv! Ști ce este? Ce ar putie hsi? Este Londra! Se vedea capitala lor de la o distanță înfricoșătoare. Nu într-o vale a Someșului ca Cluju cel mare al nost, scliptind noaptea si arzând ziua. Io îl văd de pe măguri și îmi fac terapie. Da epicentrul Angliei, constă în namile făurite, lunjite ca niște trunți de sticlă, care stau laolaltă și grăiesc doar un sângur lucru: “aici se ascunde vistieria noastră, tu străine sărac. Nevoitorule, aci ne este zestrea, pături și pături de averi adunate de secole asupritoare, imperialiste și până azi cum sânt democratice. Aci, se ascunde ochiu corupt.” Așe mi-au grăit namilele londoneze clădite din sticlă, auziți? Au grai. Serios. Până și io, cel umil din măguri, i-am putut pricepe pe dânșii.

Și Fane frate-mio, (dumnezo să-l ierte căci el numa de corupție știe să vorovească) mi-o zis bine pe drum mă tem că: “Dacă vrei cultură, na în Londra vii și-o coți. Dar dacă voiești să locuiești în Londra permanent, cronic, să zic așe, musai să ai una cerbice tare. Căci reziști doar prin câștig, dar în Londra câștigul se câștigă doar prin stres.” Na așe mi-o zis Fane. Și te furnică ăst stres cam permanent. Prin tăt sistemul. Tătă fibra-i vibrată în continuu și cu atâta ferocitate, cu atât de multă turbăciune mintală, că se recomandă chiar așe de cătă medicii consultanți, cronica terapie la intensitate. Ca omu să îndeplinească porunca muncii occidentale și să se ţâie totodată pe pticioare pe cont propriu. Na așe da.

Mi-o zis Ionela că comunitatea asta d-aci din Wifmon, comunitatea românească vrieu să zic, unii se știu din tinereți în țară. Și amu după mulți ai se găsesc împreună lucrând în echipe profesionale în Anglia. Mă, unu și-o pus juvățu de gât și s-o stins. Nu mai putie. Suferea cumplit săracu, nu-i de râs. Și o vrut să puie el puntea spre ceea lume și să treacă vamă după vamă. Na… cam asta i-o fo destinu de fapt. O dovedit că era om sensibil fiindcă suferea atât de mult. Era oarecum șef acole la instituția județeana Wifmon. Trebuia să rezolve dânsu niște lucruri legate de sacrificiul a câțiva tineri pe străzile Wifmonului. Lucra de zor într-un birou de aesta apărând foarte pozitiv săracu la servici. Dar el suferea cumplit de fapt în sinea lui. N-o vrut să hsie posedat, mă tem că. El așe vedea, că era stăpânit de acea instituție și el prin natură era un suflet ardelean liber. N-o mai putut. Îi trist. Auziți, o vrut să se întoarcă înapoi în țară, alduitu. Înapoi în țară cu omu nost! Escortat mintenaș trebuia! Ca să scape de suferință acole, că acole în sistem nu mai avea scăpare. Soția cu copchilu… n-o putut s-o convingă și apăi dragă, nu te mira cand l-ai aflat aninat de grumaz într-una casă cu tine. Ar hsi fo ardeleanu mântuit dacă s-ar hsi întors cu familie cu tăt înapoi în Ardealu nost, alduit de Dumnezo. Nu s-o vrut. Nu s-o vrut. Amu-ni mă duc mâne la mormântu lui. Ieri am aflat de năcazu groazei. Poate îi ardeleanu mai liniștit la suflet și minte și la trup, că începuse să aibă dureri și trupești că o ajuns în așe hal să hsie considerat un om electrificat prin turbăciune mintală și îi era trupu afectat, dară. Insomnie, viață dusă de râpă. În prăpastie și la finalu turbăciunii maxime, în hruba eternă. Nu te mai poate învia nime de acole, nici medici, nici cei mai tari preoți, nici glasu bocind al femeii trăznite cu spaimă. Dacă i-ar hsi fo muiere-sa în România acasă și-l bocea cu amar prin telefon, la ingropăciune să zicem că nu putea să vie, odrăslind lacrămi vii pentru răposatu ei trajic: “că de ce m-ai lasat aci sângura cu copchil, tu blăstămatule, de ce ai ales tomna să te sfârșești acole în occident? Nu îți era dor de mine, de copchilă, de sat, tu omu meu?” Da ce folos trăjea omu ei în sicriu? Trecea punți, trecea vămi, mintenaș vedea ardeleanu tronu lui Dumnezo!

Mă, îs proști, mă… nu-l poci înțeleje pe ardeleanu nost, profesioniștii români din comunitatea asta împărțâtă în echipe distincte, bătându-se fiecare ca cocoșu mândru: tânjind după posturile cele mai respectate. Ei nu vor putea înțeleje ce s-o întâmplat de fapt cu el. Unele românce spun că diavolu l-o hsi convins. Ardeleanu era măcinat, n-auziți, cu tătă fibra lui distrusă de atâta turbăciune occidentală electrificată. Ce-i atât de greu de înțăles? Și o vrut să se mântuiască scăpând iute din acel context, fujind înapoi la limanu țării cum și-ar hsi dorit, împreună cu soția, cu copchilu, cu banii strânși de atâție ai. N-o putut. Simțea că n-avea leac de scăpare. Dumnezo să-l ierte, că și-o pus juvățu de gât.

Să știți că coardele mele vocale îs tari neputincioase în a scoate sunetele Britanice potrivite când mă strădui să vorovesc asta engleză. Limba mea era una din cele mai mlădioase, horind, jelind, văitând, ca un singuratic pe măgurile noastre. De la mică-me am prins de prunc. N-o poci răsuci nicicum după pronunția englezască a cuvintelor.

Da cu ce atinjere de buze coapte am fo primnit când am ajuns în Londra. Ionela mă aștepta pe trotuar. Mă dau jos din vehicul și fămeia sare pe mine. O țuc pe obrăjori.

„Țucu-te dragă. Cum mi se înmoaie asta inimă de jăratic din măguri, tulai: de ierni grele, de pădure, de trudă care nu cunoaște mila. Mi-o înmoi ca buretele ofilit de asprimea secetei. Dupa atâția ai de occident.”

(va urma)