Balada Tomii – îngrijitorul de conferințe

După o viață de scris cronici literare la Evangheliile altora, Toma a bătut, smerit, la ușa domnului. Lord și Lady savurau un pahar de Porto, înconjurați de copii.

-Lord, Arhiepiscopul de Canterbury a încuviințat să-mi dea niște fonduri, mai am câteva promisiuni de sponsorizări de la guvern și de la persoane private, nu am venit să ceri bani, vreau și eu un locușor să-mi ridic biserică.

-Bine, Tomo. E o tarla gard în grad cu Grădina Focului Slăbit, am început să ridic o școală, dar cu o biserică alături ar fi și mai bine.

A plecat Toma, fericit. Lady încă încrunta din sprâncene:

-Crezi că s-a îndreptat? Nu știu de unde ai atâta răbdare cu agnosticii ăștia!

Lord a zâmbit, a scos carnețelul din buzunar și a mai bifat unul din AMR.

-Mai iartă și tu, Lady, ăstuia de mic i-a plăcut matematica.

Toma și-a ridicat biserică mândră și a avut grijă ca școala să nu fie lăsată în umbră. Obștea era săracă, dar cu drag de Dumnezeu. I-a păstrat și pe cei plecați dintre vii pe-aproape, sub hălci de piatră, iar fiecăruia i s-a scris, pe placă, câte un ultim gând de poveste.

În jur, în locul caselor dărăpănate s-au ridicat fabrici, muncitorilor fiindu-le construite case mai acătării, dar mai în depărtare. Oamenii încă mai căutau biserica, chiar și obosiți de munca de peste săptămână. Apoi au murit și fabricile și s-a făcut tăcere în jur. Scheletele de cărămidă, înfruntând nepăsarea ploilor, s-au înnegrit la chip, dar nu și la suflet. Din ce în ce mai puțini copii veneau la școală, din ce în ce mai puțini se spovedeau. Oamenii s-au orientat către alte așezăminte de socializare, pentru credință au păstrat un loc ceva mai mititel, bine ascuns, până la epuizare.

Toma continua să plătească taxe și impozite pentru biserica lui. Într-o zi a venit la dânsul un comerciant filantropist și i-a propus să facă din biserică un sediu de societăți de binefacere, facere de bine sub alte sigle și de perspectivă. Toma s-a uitat la trupul său ciolănos, apoi la burdihanul omului de afaceri, pe undeva umbla scăpat un cal tare în copită și cu o caia sărită din potcoavă. Comerciantul i-a fluturat, pe sub nas, un ordin de evacuare, nesemnat, fără vigoare, dar cursiv pe șantaj emoțional. Tomii îi rămânea numele, în acte, și smiorcăiala fantomatică.

Când am primit invitația la Biserica Tomii, am crezut că dădea, peste orele de program, meditații la ortodoxie. În fapt, era o invitație la o conferință despre eradicarea sărăciei.

Am intrat pe poartă, dar n-am apucat să fac decât doi pași că au și început să se audă scânceli de pe sub pietrele funerare. Grele, iar ăia, unii copii de câteva luni, stăteau cu feliile de munte pe piept.

-Vrem afară!

Eu eram sigură că vorbeau doar în capul meu, dar ce mă costa să le răspund!

-Măi, copii, abia am scăpat de un virus dezgropat, nu se poate!

-Da’ la ăia de ce se poate?

O pală de vânt, plimbătoare pe alei, mi-a întors un pic capul, mai la dreapta. Un excavator săpa și în pauza de masă. Din cimitir se tot vânduseră parcele, până nu mai rămăseseră decât mormintele de pe lângă biserică. Ceilalți fuseseră evacuați, pe bucăți. Cei închiși considerau că era mai bine decât nimic. Speram că cel puțin nu se construiau alte cluburi și birouri!

-Apartamente pentru oamenii străzii și pentru emigranți, mi-a răspuns nedumeririi un domn care se grăbea în aceeași direcție.

De partea cealaltă se ajusta și școala, tot un proiect de apartamente de împărțit sărăcia. Surplusul de pământ fusese aruncat pe unul din morminte. Ăla de dedesub se umflase și el un pic în pene. Ploaia îi pusese în poală un mănunchi de bureți. De poftă.

Înainte de a fi acuzată că scosesem niște voci din poezie și le adusesem la biserică, am apăsat butonul soneriei. Sala adaptată, pe repede înainte, conferințelor avea ceva din farmecul cluburilor muncitorești. Iisus fusese pitit după un panou alb, la fel și altarul, dezmembrat de aduceri aminte. În fața panourilor fusese instalat un ecran cu telecomandă, o masă și niște microfoane. S-a vorbit mai mult despre incluziune decât despre case pentru săraci, dar toți cei prezenți au fost de acord cu nevoia de fonduri. Nicicând fondurile europene și fondurile filantropice nu și-au găsit o mai bună interpretare!

Iisus trăgea cu ochiul, de după panou. În naivitatea mea am crezut că încerca să fugă, așa că i-am ținut pe cei prezenți un pic la povești … La un moment dat a intrat în încăpere un bărbat îmbrăcat în costum de Iisus, un costum din acelea închiriate de la magazinele pentru Halloween. Toți au aplaudat, cineva i-a spus că era mai frumos decât originalul, unii s-au lăsat pe genunchi, cerând minuni.

Numai Tomă să nu fii!