Preşedintele Klaus Iohannis şi-a anunţat demisia din funcţie. George Simion: Următorul pas pe linie parlamentară va fi depunerea unei moţiuni de cenzură împotriva Guvernului Ciolacu, guvern numit de acest preşedinte ilegitim>
Basarabia, rândunica noastră pierdută
„Grădina de sticlă” – strigătul Basarabiei adus de Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău pe scena TNB București
Dr. Adrian Băzăvan, Asociația „Cred în România
Pe 1 februarie, Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a strigat tare la bucureșteni și a cutremurat scena TNB cu piesa „Grădina de sticlă” după Tatiana Țibuleac. Venisem la invitația unui prieten basarabean, fără să știu că urma să plec de acolo cu inima grea de dor. Nu un dor romantic, ci acel dor vechi, aspru, de rădăcini, de pământ furat, de oameni care luptă pentru identitatea lor și încă își caută drumul înapoi.
Omagiul a făcut parte din cea de-a X-a ediție a Turneului Unirii prin Artă – „Teatrul românesc București-Iași-Chișinău”, un proiect de suflet care reunește teatrele naționale din România și Republica Moldova pentru a reafirma unitatea culturală și identitară a celor două maluri ale Prutului. Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a adus la București două spectacole de excepție, iar „Grădina de sticlă” a fost una dintre aceste producții, avându-l ca regizor pe Petru Hadârcă, o personalitate marcantă a teatrului basarabean.
Piesa este o dramatizare semnată de Mariana Onceanu, după romanul Tatianei Țîbuleac, unul dintre cele mai tulburătoare texte contemporane, distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. În distribuție, Diana Decuseară-Onică și Corina Rotaru au interpretat cu o forță nestăvilită rolul Lastocikăi, în timp ce Angela Ciobanu a dat viață Tamarei Pavlovna. Scenografia a fost realizată de Adrian Suruceanu, iar muzica de Valentin Strișcov, ambele contribuind la crearea unui univers intim și profund.
O lume a tăcerii, a uitării, a limbii pierdute
Când luminile s-au stins și s-a ridicat cortina, m-am trezit purtat într-o lume care, deși părea îndepărtată, îmi era dureros de familiară. „Grădina de sticlă” nu este doar o poveste despre o fată orfană din Chișinău. Este Basarabia. Este România rămasă dincolo de Prut. Este rana unei istorii care încă nu s-a închis.
Pe scenă, Lastocika – o copilă smulsă din orfelinat, crescută de o rusoaică severă – trăia drama Basarabiei însăși. Crescută între două lumi, fără să aparțină niciuneia, prinsă între limba rusă impusă de regim și limba română care îi curgea prin vene, dar pe care trebuia să o ascundă, să o ferească de urechi străine. Am simțit cum mă strânge un nod în gât. Câți dintre basarabeni nu au trăit asta? Câți copii n-au fost forțați să învețe o altă limbă, să uite cine sunt, să-și uite părinții, bunicii, istoria?
Tamara Pavlovna, cea care o „adoptă” pe Lastocika, era o femeie rece, aproape dură, dar nu lipsită de umanitate. Era tot ce rămăsese dintr-un imperiu care sfârâia, dintr-un colos sovietic care îi absorbea pe cei mici și fragili. Îi oferea fetei un cămin, dar în același timp îi sufoca identitatea. În ochii Tamarei, am văzut chipul atâtor oameni ai regimului sovietic, care au fost concomitent victime și călăi. Oamenii care, fără să vrea, au sfâșiat generații întregi de români basarabeni, rupându-i de limba și cultura lor.
Grădina de sticlă – Basarabia captivă
Grădina este locul unde Lastocika și mama ei adoptivă adună cioburi de sticlă, le spală, le sortează și le vând pentru a supraviețui. Un simbol perfect pentru Basarabia – un teritoriu sfărâmat, spart în bucăți, un spațiu fragil, mereu la marginea colapsului, mereu risipindu-se între imperii, între uitare și speranță.
Diana Decuseară-Onică și Corina Rotaru, actrițele care o interpretează pe Lastocika în 2 etape ale vieții, au fost absolut uluitoare. Cu fiecare gest, fiecare privire, fiecare cuvânt, au adus la viață suferința, confuzia, disperarea și speranța acestui personaj.
Regizorul Petru Hadârcă a reușit să creeze un spectacol intim, profund, care nu doar spune o poveste, ci te obligă să o trăiești. Lumina, muzica, decorul minimalist – totul a fost gândit astfel încât să lase loc emoției brute, să pună în fața noastră un adevăr de care nu putem fugi.
Basarabia, rândunica noastră pierdută
Lastocika înseamnă „rândunică” în rusă. O pasăre care își caută mereu drumul spre casă. Așa cum și Basarabia își caută locul. Iar noi, românii din dreapta Prutului, trebuie să recunoaștem că o parte din noi a fost lăsată în urmă și trebuie readusă acasă.
În acea seară, în sala teatrului, am simțit că Basarabia nu este o problemă politică. Nu este o dilemă diplomatică. Este o suferință umană. Este o fetiță care se uită în oglindă și nu știe cine este. Este o generație întreagă crescută în limba altuia, cu istoria altuia, dar care, undeva, adânc în suflet, își simte sângele chemând-o înapoi.
Unirea nu este doar un ideal, este o nevoie a dreptății
Înainte de a pleca din teatru, am privit în jur. Am văzut fețe emoționate, ochi umezi, oameni care aplaudau nu doar pentru că spectacolul fusese bun, ci pentru că ceva în ei fusese atins.
„Grădina de sticlă” este mai mult decât o piesă de teatru. Este un strigăt. O mărturisire. O amintire că Basarabia nu e departe, că nu e o altă țară, că nu e doar o poveste din manuale. Este aici. Este în inimile noastre.
Și într-o zi, va fi din nou acasă.
Mulțumim Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, pentru acest omagiu. Mulțumesc, fraților noștri, pentru că nu ne-ați uitat. Acum e rândul nostru să nu vă uităm.
Dr. Adrian Băzăvan este membru fondator al Asociației „Cred în România”, consilier al Ministrului Energiei și membru al Consiliului de Administrație al Electrica Furnizare. Expert în politici de inovare și fost diplomat european, este autor al cărții China’s Innovation System: Industrial Policy, Funding Mechanisms and Foreign Investment.
Opinia spectatorului. Daria Niculcea, pe Facebook:
Am fost în acest weekend la piesa Grădina de sticlă, inspirată de cartea Tatianei Țîbuleac, pusă pe scena TNB de Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. Spectacolul a fost atât de bun, a atins atât de multe teme și mi-a trezit atât de multe emoții, m-a răscolit, încât nu mă pot rezuma doar la a spune că îl recomand – simt nevoia să împărtășesc mai mult.
Temele din piesă care m-au marcat profund: identitatea și apartenența, conflictul lingvistic și cultural, supraviețuirea și capacitatea de adaptare. Personajul principal, Lastocika, este o orfană care se luptă să-și găsească locul într-o societate divizată între limba și cultura rusă și cea moldovenească/românească. Trebuie să învețe să se adapteze într-un mediu ostil, dezvoltând o carapace de apărare și învățând să navigheze prin realitățile dure ale vieții.
Timp de 15 ani am locuit în Ucraina, unde am învățat la școală ucraineana, rusa și limba moldovenească (așa i se spunea atunci în zona în care am crescut, am aflat mult mai târziu că din motive politice). Acasă vorbeam moldovenește, cu foarte multe rusisme, la televizor și în jur se vorbea rusă (regiunea Odesa fiind o regiune în care locuiau de fapt foarte multe naționalități: ucraineni, ruși, moldoveni, bulgari, tătari, turci, lipoveni). Apoi, următorii 15 ani i-am petrecut în România, unde am vorbit doar română, m-am înconjurat preponderent de români. Cu toate acestea, uneori, ascultam muzică în ucraineană sau rusă împreună cu prietenele mele din Republica Moldova, citeam cărți în aceste limbi și mă simțeam vinovată, ca și cum aș fi trădat identitatea în care mă integrasem.
Acum, de când este război în Ucraina, am început din nou să interacționez cu oameni cu care vorbesc ucraineană și rusă (nu îmi propun prin acest articol să îi lezez pe cei care au decis să nu mai vorbească deloc limba rusă și nici pe cei care vorbesc rusa și nu au de gând să renunțe, fiecare are dreptul să aleagă).
De multe ori m-am întrebat: Cine sunt? Ce țară îmi este mai apropiată? Cum simt, de fapt, și ce mă face să vibrez mai profund? Și, mai ales, unde este acasă? Acolo unde m-am născut și am crescut, în Ucraina? Sau aici, în România, unde trăiesc de 16 ani? Sau în ambele locuri? Acasă este acolo unde m-am născut și locuiește familia mea, dar și aici, unde am crescut, m-am dezvoltat, am învățat si unde mi-am creat propria familie de oameni. Acasă este acolo unde iubești și ești iubit. Ce țară îmi este mai apropiată? Ambele îmi sunt, pentru că în ambele locuiesc oameni pe care îi iubesc. Cum simt și cum gândesc? Gândesc și simt în limba lui Eminescu, Caragiale, Creangă, pe care mi-i citea bunica de când eram mică. Dar, simt emoție și vibrez profund și atunci când ascult muzica ucraineană sau rusească sau le aud vorbindu-se. Și iubesc în în toate limbile, pentru că iubirea este o limbă universală.
Nu am găsit un răspuns complet la toate întrebările care mi-au venit după această piesă, dar cu siguranță, înțeleg mai multe despre mine și despre cei din jurul meu.
Vă recomand să mergeți să o vedeți.
Comentarii
Lasă un răspuns