Bătălia mea cu Cenzura consensului

Momente și evenimente comentate de mine. Anexarea Crimeii de către Federația Rusă prin Legea semnată de Vladimir Putin pe 21 martie 2014 a născut în România Isteria Pericolului Rusesc. Politicieni și jurnaliști, cu deosebire din Spațiul TeFelist, au prins a răcni din toți rărunchii: Rușii nu se vor opri la Crimeea! Rușii vor cotropi și România! Au trecut de atunci 22 ani. Rușii nu ne-au cucerit. Și nu cred că ne vor cuceri vreodată, fie și pentru că experiența colonizării sovietice s-a dovedit catastrofală și pentru ruși. La vremea respectivă m-am străduit să rămîn calm, obiectiv, pe pozițiile cerute de profesia de Istoric al Clipei. Ca și acum, m-am confruntat în 2014 cu cenzura consensului. Despre asta am scris într-un editorial publicat în Evenimentul zilei din 26 martie 2014 sub titlul „Bătălia mea cu cenzura consensului”.

Preocuparea mea de a scrie și altfel, poate mai aproape de adevăr, despre Criza Crimeii, a revoltat pe unii și-a nedumerit pe alții. Într-o atmosferă dominată de isteria anti-rusească, am căutat să abordez nuanțat o realitate imposibil de descifrat în alb-negru și să atrag atenția asupra unor incalificabile falsuri de presă, cum a fost cel despre cererea de alipire a Transnistriei la Rusia.

De ce am făcut asta?
Mai întîi pentru că, spre deosebire de jurnaliștii tineri, eu am trăit din plin vremurile clișeelor propagandistice pe cît de insistente, pe atît de plicticoase. Nimic n-am ajuns să urăsc, după anii Ceaușescu, decît lucrurile de-a gata pe care le văd vîrîte pe gît, spre înghițire pe nemestecate, multor truditori din ziare și de la televiziuni. Așa cum am mai scris, nenorocirea unei gîndiri independente în anii comunismului Ceaușescu nu consta în obligativitatea de a scrie bine despre Conducător (în definitiv se puteau găsi în viața și activitatea lui Ceaușescu și lucruri lăudabile), ci în constrîngerea de a scrie exclusiv într-un fel anost, evident, folosind clișee care deveniseră, prin repetare imbecilă, insuportabile).

După decembrie 1989, climatul de libertate a cuvîntului mi-a dat posibilitatea să scriu ce-mi trece prin cap. În acest context, am devenit alergic la noua propagandă – cea postdecembristă – chiar dacă nu obligatorie pentru un jurnalist, suficient de puternică însă pentru a influența pervers scrisul la gazetă.

Pe cristoiublog.ro de marți, 25 martie 2014, am reprodus cu mîndrie acum, la împlinirea a 15 ani de la declanșarea agresiunii NATO împotriva Serbiei, înjurătura cu care m-am pricopsit din partea fostului președinte, Emil Constantinescu, pentru poziția mea din 1999 împotriva intervenției NATO și mai ales împotriva slugărniciei cu care noi ne-am pus la dispoziția agresorilor.

Am făcut-o printre altele și pentru că mă scoseseră din sărite clișeele propagandei oficiale repetate papagalicește de întreaga presă din România.

În abordarea de către presa noastră a Crizei Crimeea, am dibuit rapid tezele și conceptele pe care propaganda NATO și propaganda americană vor să ni le vîre pe gît. NATO, pentru că generalii de la conducere Alianței vor să obțină de la statele membre un efort financiar mai mare pentru înarmare. America, pentru că statele mici sunt văzute ca niște maidanezi care trebuie să hămăie la comanda împotriva celor asupra cărora îi asmute America.
În comunism, opinia unanim împărtășită în ziare și la televiziune era impusă de autorități. În democrație, opinia unanimă e asumată fără constrîngeri de toți cei care o vehiculează.

În al doilea rînd, am simțit manifestîndu-se -se din nou – ca și în alte cazuri, Agresiunea NATO asupra Jugoslaviei, aprecierea sistemului comunist, așa zisa Primăvară arabă – cenzura consensului. Despre această cenzură notam cu ceva timp în urmă:

„Cenzura consensului – cenzura clișeelor sincere:

Am scris și vorbit de mai multe ori pînă acum despre ceea ce Ignacio Ramonet, directorul publicației Monde Diplomatique, numea Cenzura consensului. Pornind de la abordarea conducătorului cubanez în media din Franța, prestigiosul publicist de Stînga sesiza în prefața la memorabilul dialog cu Fidel Castro, („Biographie à deux voix“, Fayard/ Galilee, 2006) un fenomen tipic lumii noastre de azi. La un moment dat, în legătură cu un eveniment, cu o țară, cu un personaj, se instalează în media unanimitatea zdrobitoare a unui punct de vedere, dacă nu chiar a unei abordări. Mecanismul prin care se ivește și se impune această unanimitate înfricoșătoare rămîne de descifrat. Își spun cuvîntul, deopotrivă, tentația jurnaliștilor de a se lua unul după celălalt, dar și fatala  superficialitate a unei profesii trăind din adevăruri de azi pe mîine. Pentru spiritul critic, înzestrat cu nenorocitul nărav de a nu înghiți pe nemestecate tot ce i se oferă în materie de opinii, această unanimitate alcătuiește o teribilă presiune intelectuală. Îți dai seama că tot ceea ce se spune despre un eveniment sau despre o stare de lucruri e o sumă de prostii născute din simplificarea primitivă a unei realități complexe.

La intervale aproape regulate, opinia publică de la noi a fost captiva unor clișee, unanim acceptate, toate ivite însă din absența spiritului critic.
Cum însă să te ridici și să contrazici unanimitatea din ziare și de la televiziuni?
De aceea, în cele mai multe cazuri, posesorii unui alt punct de vedere preferă să tacă.

A înfrunta cenzura consensului – spune Ignacio Ramonet – cere un curaj deosebit, deseori vecin cu nesăbuința.
Directorul lui Monde Diplomatique n-a cunoscut cenzura comunistă.
Dacă ar fi cunoscut-o, s-ar fi referit, desigur, la curajul de a înfrunta cenzura comunistă pentru a circumscrie curajul de a sfida cenzura consensului. O asemenea circumscriere ar dovedi însă că îndrăznețul publicist s-ar supune și el, fie și măcar într-o privință, cenzurii consensului.

Cenzura consensului în democrație e, prin raportare la cenzura din comunism, înfricoșătoare.
În comunism, opinia unanim împărtășită în ziare și la televiziune era impusă de autorități.  În democrație, opinia unanimă e asumată fără constrîngeri de toți cei care o vehiculează. De aceea, a o înfrunta cere un curaj infinit mai mare decît cel reclamat de cenzura comunistă. Pentru că a înfrunta cenzura consensului înseamnă a contrazice persoane sincer convinse de clișeele pe care le rostesc.

De a lungul celor două zeci de ani de activitate în presa liberă am avut a mă confrunta de zeci, sute de ori cu blestemata cenzură a consensului.La intervale aproape regulate, opinia publică de la noi a fost captiva unor clișee, unanim acceptate, toate ivite însă din absența spiritului critic. Cea mai mică tentativă de a le pune la îndoială plecînd de la complexitatea realității stîrnea nu numai nedumeriri sau zîmbețe disprețuitoare, dar și etichetări de vîndut cuiva.

Odată trecută febra unui clișeu, opiniei publice îi revenea luciditatea. Pe acest fond, se iveau îndoielile, ba chiar și contestările clișeului.
Spre deosebire de cenzura comunistă, cenzura consensului nu face eroi.”