(Sorin ZGURĂ)

La intrarea în bazar

Cercetarea românească poate fi privită ca un mare bazar oriental. Nu pentru exotismul comparației și nici pentru a sugera că dezordinea, clientelismul sau negocierea informală ar aparține unei anumite culturi. Metafora este utilă dintr-un motiv mai simplu: bazarul este simultan piață, rețea socială, sistem de reputații, spațiu al concurenței, al privilegiilor și al negocierii. Ceea ce se vede din exterior nu este neapărat ceea ce determină funcționarea lui în interior.

Iar un bazar începe întotdeauna cu taraba și cu spectacolul vânzării.

La intrare nu sunt puse măturile, dezinfectanții, capcanele și otrava pentru șobolani. Deși orice bazar adevărat are nevoie și de acestea.

La intrare sunt dulciurile. Rahat cu fistic și trandafir, baclavale, halva, curmale, șerbeturi și mirodenii. Marfa este colorată și atent aranjată. Ți se oferă să guști. Prima bucățică este gratuită.

Alături sunt bijuteriile. Aur, argint, pietre, obiecte lucrate atent, expuse într-o lumină care le avantajează. Aici ritualul se schimbă: se oferă cafea, ceai, limonadă în timp ce pari interest de giuvaieruri.

Scopul este același. Înainte ca vizitatorul să-și facă o părere asupra bazarului, trebuie creată o stare. Prima impresie trebuie să fie plăcută.

Cercetarea românească are și ea propriile prăvălii de la intrare. Se numesc: excelență, inovare, premieră, impact, competitivitate, transformare, viitor.

Și, desigur, formula aproape ritualică: «România pe harta mondială a…» România este pusă periodic pe harta inteligenței artificiale, pe harta tehnologiilor cuantice, pe harta spațiului, pe harta semiconductorilor, pe harta materialelor avansate. Nimeni nu explică foarte clar cine o ștersese anterior de pe toate aceste hărți.

Marfa de pe tarabă poate fi autentică

Baclavaua poate fi foarte bună. Bijuteria poate fi autentică. Și cercetarea românească produce rezultate autentice.

Există cercetători foarte buni, laboratoare competitive, proiecte internaționale importante, articole relevante, brevete, tehnologii și rezultate care merită prezentate public.

Problema nu este existența lor. Problema este proporția dintre ceea ce ajunge pe tarabă și ceea ce există, în ansamblu, în bazar.

Dacă un sistem produce două rezultate excelente, cinci bune, zece mediocre și trei eșecuri, comunicarea instituțională nu va prezenta distribuția. Va fotografia cele două rezultate excelente, va pune sigla instituției, eventual steagul României și al Uniunii Europene, și va anunța încă o confirmare a excelenței.

Nu este neapărat o minciună. Este o selecție. Iar selecția repetată poate modifica percepția ansamblului la fel de eficient ca o informație falsă.

Dacă fotografiem numai prăvăliile cu bijuterii, toate fotografiile pot fi autentice. După o sută de asemenea fotografii însă, turistul poate ajunge la concluzia că întreg bazarul este făcut din aur.

Taraba și spectacolul vânzării

Bazarul nu are nevoie de vitrină. Vitrina aparține magazinului modern: pune sticla între marfă și cumpărător, organizează distanța și invită la contemplare. Bazarul face exact invers. Îl trage pe musteriu înăuntru.

Aici marfa nu este doar expusă. Este strigată, mirosită, atinsă, gustată, întoarsă pe toate părțile, lăudată, povestită și negociată. Taraba este scenă, iar negustorul este actor.

De aceea, la intrarea în bazar, nu contează numai ce se vinde. Contează spectacolul vânzării. Rahatul este tăiat în fața ta. Baclavaua lucește în miere. Fisticul trebuie văzut. Mirodeniile sunt ridicate în piramide imposibil de practice, dar admirabil de eficiente asupra ochiului. Bijuteriile sunt scoase una câte una, așezate în palmă și întoarse spre lumină.

«Privește. Gustă. Atinge. Numai pentru tine. Marfă bună. N-ai să mai găsești.»

Ceaiul, cafeaua sau limonada nu sunt simple acte de ospitalitate. Ele prelungesc timpul petrecut în fața tarabei, creează relația și suspendă pentru câteva minute distanța dintre străin și negustor. Musteriul nu mai examinează doar un obiect. A intrat într-o poveste.

Seducerea nu privește însă numai marfa. Negustorul priceput încearcă să te convingă și că locul în care ai ajuns este un loc al valorii. Dacă toți negustorii spun că aici se găsesc cele mai bune covoare, cele mai rare mirodenii și cele mai îndepărtate mărfuri, bazarul însuși începe să capete aură.

Nu mai cumperi doar un covor. Ai cumpărat un covor din Marele Bazar. Locul transferă valoare obiectului, iar obiectele, prin acumulare, sacralizează locul.

Aici metafora începe să semene cu lumea cercetării. Nu mai este suficient să comunici: «Am obținut acest rezultat.» Trebuie construit și spațiul simbolic în care rezultatul devine important: «excelență», «centru de excelență», «infrastructură strategică», «ecosistem de inovare», «pol de competitivitate», «hub», «premieră», «referință națională», «nivel european», «România pe harta…»

Cuvintele acestea nu descriu numai marfa. Ele consacră taraba. Iar după ce taraba a fost consacrată, marfa expusă pe ea beneficiază de consacrare. Se formează un circuit simbolic: rezultatul legitimează instituția; instituția legitimează rezultatul.

De aceea comunicarea cercetării nu trebuie privită doar ca transmitere de informație. Ea este și punere în scenă. Există fotografia, decorul, echipamentul spectaculos, personalitatea invitată, steagurile, ceremonia, conferința, premiul și formula potrivită. Rezultatul este scos, asemenea unei bijuterii, și întors spre lumină.

Nimic din toate acestea nu este în sine ilegitim. Dimpotrivă. Cercetarea are nevoie de comunicare, iar societatea trebuie să poată vedea ce se produce în laboratoare. Publicațiile de specialitate și de popularizare, presa economică și tehnologică, jurnaliștii, conferințele și platformele de comunicare îndeplinesc aici o funcție importantă.

Problema nu este mesagerul. Problema apare dacă spectacolul tarabei începe să fie confundat cu inventarul prăvăliei.

La tarabă sunt aduse, firesc, cele mai frumoase produse. Cele nereușite rămân în spate. Cele neterminate nu sunt scoase. Cele care nu s-au vândut anul trecut nu sunt puse în mijlocul mesei. Așa funcționează comerțul.

Dar evaluarea unui sistem de cercetare nu poate funcționa numai după regulile tarabei. Una este întrebarea «Ce avem mai bun de arătat?» și cu totul alta «Cum funcționează, în ansamblu, acest loc?»

Cu timpul, mecanismul poate merge și mai departe. Nu mai trebuie demonstrată de fiecare dată valoarea mărfii. Este suficient să invoci locul: «Produs într-un centru de excelență», «rezultat al unui proiect strategic», «realizat într-o infrastructură de interes național», «dezvoltat de un institut de prestigiu».

Afirmațiile pot fi perfect adevărate. Dar funcția lor este și simbolică. Ele așază marfa într-un spațiu deja consacrat. Este echivalentul negustorului care nu mai spune «Privește cât de bine este țesut covorul», ci «Acest covor vine din Isfahan». Pentru cunoscător, proveniența poate conține informație reală. Pentru musteriu, conține și prestigiu.

De aici apare unul dintre riscurile oricărui sistem închis: prestigiul acumulat începe să producă prezumția calității, iar lipsa prestigiului produce prezumția mediocrității. Tarabele mari nu mai trebuie să demonstreze totul de la zero. Cele mici trebuie.

Într-un colț al bazarului poate exista însă un meșteșugar necunoscut. Nu are alămuri. Nu are cafea. Nu are fotografi. Nu are oameni care să strige pentru el. Nu știe să-și împodobească taraba. Dar poate avea marfă extraordinară.

Aceasta este una dintre probele fundamentale ale unui sistem de cercetare sănătos: poate recunoaște marfa bună înainte ca taraba să devină celebră? Poate un cercetător necunoscut să obțină finanțare împotriva unei instituții consacrate dacă ideea lui este mai bună? Poate o echipă mică să contrazică o breaslă puternică? Poate un rezultat să fie judecat separat de prestigiul locului din care provine?

Dacă da, bazarul încă funcționează ca piață. Dacă nu, începe să funcționeze ca aristocrație.

Nu trebuie distrus spectacolul. Cercetarea trebuie să seducă, să provoace curiozitate, să atragă tineri, să explice societății de ce merită finanțată și să-și arate reușitele. Bazarul fără strigătul negustorului ar fi depozit. Știința fără comunicare riscă să devină arhivă.

Dar trebuie păstrată diferența dintre spectacolul legitim al vânzării și evaluarea valorii mărfii. Taraba poate seduce. Nu trebuie să certifice. Presa poate povesti. Nu trebuie confundată cu peer review-ul. Prestigiul poate orienta atenția. Nu trebuie să înlocuiască verificarea.

Iar succesul comunicat poate demonstra că există lucruri remarcabile în bazar. Nu poate demonstra, singur, că întreg bazarul funcționează remarcabil.

Pentru aceasta trebuie să părăsești taraba. Trebuie să intri în atelier, în magazie, în contabilitate, pe ulițele unde nu sunt turiști și, inevitabil, până la urmă trebuie să ajungi și la prăvălia cu mături.

Taraba îți spune ce vrea bazarul să vezi. Atelierul îți spune ce poate produce. Iar prăvălia cu mături îți spune ce trebuie reparat.

Stațiile de reîndulcire

Prăvăliile cu dulciuri și bijuterii nu există numai la intrarea unui bazar. Ele reapar. După zonele mai puțin spectaculoase, simțurile vizitatorului trebuie restimulate.

Același mecanism poate fi observat în comunicarea instituțională. După austeritate apare un premiu. După o reorganizare, o conferință. După probleme bugetare, inaugurarea unui echipament. După plecarea unor cercetători, o fotografie cu tineri. După o controversă, un succes internațional. După un eșec, un nou proiect.

Nu este necesar să presupunem existența unui centru secret care coordonează asemenea lucruri. Sistemele instituționale învață singure ce merită comunicat: ce produce vizibilitate, ce poate fi trecut într-un raport, ce poate fi prezentat conducerii și, mai ales, ce nu aduce niciun avantaj dacă este spus.

Breslele

Mai adânc în bazar încep breslele: fizicieni, chimiști, biologi, matematicieni, ingineri, științele vieții, spațiu, inteligență artificială, tehnologii cuantice.

Breslele sunt necesare. Știința nu poate exista fără comunități profesionale capabile să distingă competența de impostură.

Problema începe când întrebarea «Știe meserie?» este înlocuită treptat de «Din ce grup face parte?» și, în forma cea mai periculoasă, «Este de-al nostru?»

O comunitate științifică se poate transforma atunci într-un mecanism de control al accesului. Nu mai protejează numai standardul. Începe să protejeze teritoriul.

Breslele privilegiate

Bazarul nu este însă o piață complet autonomă. Deasupra lui există conducerea. Există ministere, agenții, organisme de finanțare, structuri consultative și priorități politice.

Orice stat are dreptul și chiar obligația de a stabili domenii strategice. Nu poți finanța totul egal.

Problema apare atunci când prioritatea temporară se transformă în privilegiu structural.

O anumită breaslă primește mai multe resurse. Cu resursele construiește infrastructură. Cu infrastructura obține rezultate. Rezultatele produc publicații, proiecte și vizibilitate. Vizibilitatea produce reputație. Reputația justifică noi resurse.

Privilegiul produce avantaj; avantajul produce indicatori; indicatorii legitimează privilegiul.

După câteva cicluri devine dificil de stabilit dacă o breaslă primește mai mult pentru că este cea mai performantă sau pare cea mai performantă tocmai fiindcă a primit mai mult. Acesta este efectul cumulativ al privilegiului.

Prăvăliile cu intrare separată

Există apoi prăvălii care par să aibă acces mai ușor la conducerea bazarului. Nu trebuie să presupunem automat ilegalități. Instituțiile publice trebuie să consulte specialiști. Decidenții trebuie să discute cu institute, universități, companii și experți.

Dar apare o întrebare legitimă: cine este consultat și cine nu? Cine participă la definirea priorităților? Cine intră în comitete? Cine află direcția viitoare? Cine este considerat reprezentativ pentru un domeniu? Cine decide că tocmai acea organizație vorbește în numele unei întregi comunități?

Într-un ecosistem mic, asemenea diferențe pot produce efecte enorme. Accesul la decizie poate deveni el însuși o resursă.

Puterea din afara bazarului

Mai există un nivel: puterea care nu aparține direct cercetării – guvernamentală, administrativă sau provenită din alte structuri ale statului.

Ea nu trebuie să intervină explicit pentru a produce efecte. Uneori este suficient ca o anumită zonă să devină vizibilă pentru putere.

O întrebare aparent inocentă venită de sus – «Ce se întâmplă cu domeniul acesta?» – poate fi interpretată în josul ierarhiei ca semnal. Instituțiile încearcă să anticipeze dorințele celor aflați deasupra lor.

Puterea nu trebuie întotdeauna exercitată. Uneori este suficient să fie anticipată.

De aici pot apărea accelerări, prioritizări, invitații, resurse sau o atenție instituțională disproporționată. Dar mecanismul funcționează și invers.

Privilegiul negativ: cazul domeniului spațial

Privilegiul nu înseamnă numai a da mai mult unei bresle. Există și forma inversă: să nu mai dai aproape nimic alteia, să o scoți treptat din centrul atenției, să îi întrerupi continuitatea și apoi să constați, după câțiva ani, că a slăbit.

Domeniul spațial românesc oferă un exemplu potrivit pentru această formă de privilegiu negativ.

România a avut un instrument național dedicat, Programul STAR – Tehnologie Spațială și Cercetare Avansată -, construit pentru perioada 2012-2019 tocmai pentru a susține dezvoltarea sectorului și participarea la Agenția Spațială Europeană. După încheierea acestei perioade, continuitatea unui mecanism național comparabil nu a mai avut aceeași claritate și predictibilitate, chiar dacă spațiul a rămas prezent formal în strategiile și programele naționale.

Aici apare paradoxul. Domeniul poate continua să fie declarat strategic în documente, iar infrastructurile, competențele și obligațiile internaționale pot continua să existe, în timp ce finanțarea efectivă devine discontinuă, negociată de la un an la altul sau insuficient corelată cu nevoia de a păstra echipe și capabilități pe termen lung.

Chiar documente oficiale au recunoscut dificultatea: într-o notă de fundamentare privind reorganizarea Agenției Spațiale Române se arăta că anumite atribuții stabilite prin acte normative nu avuseseră prevăzute explicit sursele de finanțare, situație descrisă ca perturbând grav îndeplinirea obligațiilor respective.

În asemenea condiții, marginalizarea nu are nevoie de un ordin prin care să se spună că spațiul nu mai este important. Este suficient ca finanțarea să devină impredictibilă, ca programele naționale să nu asigure continuitatea, ca investițiile să fie amânate, iar atenția publică să se deplaseze spre alte bresle.

Nu se închide prăvălia cu lacăt. Se lasă ulița fără caravană.

Laboratoarele rămân. Oamenii rămân, cât timp pot. Unele proiecte internaționale continuă. Participarea europeană continuă. Dar între acestea apar goluri, iar golurile consumă exact ceea ce domeniile tehnologice complexe acumulează cel mai greu: continuitate, echipe, memorie tehnică și capacitatea de a planifica.

Este cu atât mai paradoxal cu cât, la nivel european, spațiul devine tot mai important pentru securitate, observația Pământului, comunicații, navigație, reziliență și autonomie tehnologică. România poate declara aceleași priorități și, simultan, să își slăbească prin discontinuitate propria capacitate de a participa la ele.

După un timp, indicatorii încep inevitabil să se deterioreze. Oamenii pleacă, proiectele devin mai greu de câștigat, infrastructura îmbătrânește, iar masa critică scade.

Atunci poate apărea concluzia aparent obiectivă: «Domeniul nu mai este suficient de competitiv.»

Dar ordinea cauzală trebuie cercetată înainte de a accepta verdictul. Domeniul a fost marginalizat pentru că devenise necompetitiv sau a devenit mai puțin competitiv tocmai pentru că fusese marginalizat, ignorat și finanțat discontinuu?

Aceasta este esența privilegiului negativ. Nu este necesar să favorizezi direct o breaslă. Poți obține același efect mutând resursele, atenția și drumurile caravanelor către altele.

În cazul spațiului, riscul este mai mare decât pierderea unei competiții sau a unui ciclu bugetar. Se poate pierde continuitatea unei construcții începute în decenii, iar ceea ce s-a risipit în cinci ani poate necesita alți douăzeci pentru a fi reconstruit.

De la bazar la iarmaroc

Există însă o formă mai gravă de degradare decât dispariția unei prăvălii. Poate dispărea caracterul permanent al bazarului.

Un bazar adevărat nu se construiește pentru trei zile. Are ziduri, ulițe, ateliere, magazii, prăvălii, meșteșugari, ucenici, furnizori, clienți și capital acumulat. Meșterul știe că va fi acolo și anul viitor. Își cumpără scule. Își pregătește ucenicul. Investește într-un cuptor mai bun. Negustorul aduce marfă de departe pentru că știe că va avea unde să o vândă.

Bazarul presupune, înainte de toate, permanență. Cercetarea presupune același lucru.

Un laborator nu poate exista numai atunci când apare un apel de proiecte. O infrastructură nu poate fi menținută numai când există un grant. O școală științifică nu poate fi închisă trei ani și redeschisă când domeniul redevine la modă. Un cercetător format în douăzeci de ani nu poate fi pus în pod lângă aparatură și scos de acolo la următoarea strategie națională.

Prin reducerea finanțării, impredictibilitatea ei și ducerea în derizoriu a unor domenii strategice – iar domeniul spațial este un exemplu relevant – România riscă ceva mai grav decât subfinanțarea unei prăvălii.

Riscul este coborârea de la bazar la iarmaroc.

Iarmarocul nu este permanent. Vine. Se instalează. Face zgomot. Și pleacă.

La intrarea în iarmaroc nu te mai întâmpină discreția baclavalei și strălucirea bijutierului. Te întâmpină fumul.

Fumul gros al grătarelor se așază peste drum înainte să vezi prima tarabă. Se amestecă mirosul cărnii fripte cu cel al gogoșilor, al prafului ridicat de căruțe și al animalelor aduse la vânzare.

De undeva răsună alămurile. Tălăngile răspund din altă parte. Se strigă prețuri. Se negociază. Se râde. Se cumpără și se vinde repede, fiindcă târgul ține puțin și fiecare știe că până seara trebuie să-și facă socoteala.

Marfa s-a schimbat și ea. Nu mai sunt bijutierii marilor caravane. Sunt acareturi, boarfe, grăunțe, scule de plugărit, hamuri, unelte pentru pășunat, oale, covoare și niscai toale de blană.

Și, într-o margine, câteva cojoace zdravene la care se uită lumea cu poftă, dar pe care numai boierii cu dare de mână își pot îngădui să aibă vrerea să le cumpere.

Iarmarocul nu este neapărat sărac. Uneori se învârt bani mulți. Dar îi lipsește ceva fundamental: continuitatea.

Iar aceasta este diferența dintre o politică de cercetare și o succesiune de proiecte.

Într-un sistem permanent, infrastructura există înaintea proiectului și rămâne după el. Într-un sistem de iarmaroc, infrastructura apare fiindcă a venit proiectul și începe să se degradeze când proiectul a plecat.

În bazar, meșteșugarul își formează ucenicul pentru următorii douăzeci de ani. La iarmaroc îl întreabă: «Mai avem finanțare la anul?»

În bazar, negustorul știe că drumul caravanei trebuie întreținut. La iarmaroc, toată lumea așteaptă să vadă dacă mai vine caravana.

Domeniul spațial și prețul discontinuității

Această diferență devine dramatică în domeniile care cer acumulare tehnologică pe termen lung. Spațiul este unul dintre ele.

Nu construiești competență spațială între două apeluri. Nu formezi peste noapte oameni pentru instrumentație, sateliți, fizică spațială, comunicații, observația Pământului, sisteme de bord sau operațiuni de misiune.

Nu poți participa credibil la programe internaționale majore dacă prezența ta oscilează între entuziasm festiv și retragere bugetară.

În asemenea domenii, continuitatea nu este un lux administrativ. Este parte din infrastructură.

Un laborator poate fi cumpărat. Un echipament poate fi cumpărat. O clădire poate fi renovată. Dar douăzeci sau treizeci de ani de competență acumulată nu pot fi cumpărați într-un trimestru bugetar.

Dacă această continuitate este întreruptă, nu economisești doar bani. Consumi ceea ce generațiile precedente au acumulat.

Confundarea evenimentului cu existența

Periodic, se anunță o nouă prioritate. Se montează tarabele. Apar bannerele. Se organizează conferința. Vin oficialitățile. Se taie panglica. Se fotografiază echipamentul. Alămurile cântă. Gogoșile sfârâie. În comunicate, România este din nou «pe hartă».

Pentru câteva zile pare că târgul este prosper.

Apoi se lasă seara. Finanțarea se termină. Proiectul se închide. Oamenii pleacă. Echipamentul îmbătrânește. Ucenicii caută alte târguri. Tarabele sunt strânse. Rămâne maidanul.

Peste doi sau trei ani apare un nou program. Și totul începe din nou.

Acesta este poate unul dintre cele mai periculoase mecanisme ale cercetării administrate prin discontinuitate: confundarea evenimentului cu existența.

O conferință nu înseamnă un domeniu. Un proiect nu înseamnă o școală. Un echipament nu înseamnă infrastructură funcțională. Un articol nu înseamnă strategie. Un succes individual nu înseamnă sistem.

Bazarul trăiește și marțea dimineața, când nu vine nimeni să-l fotografieze. Iarmarocul există mai ales când se vede.

Dijma și economia reciprocităților

Prin bazar circulă și dijma: overhead, regie, management, costuri indirecte, cofinanțare, audit și administrare. Toate au justificări reale. Cercetarea are nevoie de instituții, electricitate, contabilitate, achiziții, clădiri și administrație.

Problema apare când proiectul începe să fie privit mai mult ca resursă instituțională decât ca instrument al cercetării.

Mai există și economia reciprocităților. Influența modernă poate circula prin lucruri perfect legale: un loc într-o comisie, o invitație, o recomandare, o nominalizare, o participare într-un proiect, o expertiză, o funcție sau o recunoaștere.

Fiecare separat poate fi legitim. Problema apare când densitatea reciprocităților devine suficient de mare încât sistemul informal să înceapă să dubleze sistemul formal.

Regulamentul descrie cum ar trebui să circule puterea. Rețeaua arată cum circulă efectiv influența.

Evaluarea și ulița indezirabililor

Orice sistem de cercetare trebuie să evalueze. Dar evaluarea într-o comunitate mică are o dificultate structurală. Oamenii se cunosc. Au colaborat. Au concurat. Au fost în aceleași comisii. Au fost profesori, doctoranzi, colegi, directori, rivali sau parteneri.

De aceea conflictul de interese nu trebuie redus la întrebarea juridică dacă două persoane au publicat împreună într-un anumit interval. Există și conflicte intelectuale, instituționale, profesionale și de reputație.

În asemenea sisteme, evaluatorul extern nu este un moft cosmopolit. Poate fi o tehnologie instituțională de reducere a dependenței de rețeaua locală.

Fiecare bazar are și o uliță laterală. Acolo ajung cei despre care se spune: «Știm noi cine este.»

Este una dintre cele mai periculoase propoziții dintr-un sistem de evaluare. Poate fi spusă despre un impostor, dar poate fi spusă și despre un cercetător foarte bun. În ambele cazuri, dosarul încetează să mai fie judecat singur. Biografia intră în cameră înaintea lui.

În știință, întrebarea ar trebui să fie «Este rezultatul corect?». Când ea devine «Cine l-a produs?», adevărul începe să capete rang social.

Prăvălia cu mături

Și astfel ajungem în partea cea mai puțin fotografiată a bazarului. Acolo sunt măturile, dezinfectantul, capcanele și otrava pentru șobolani.

Acolo găsim finanțarea impredictibilă, birocrația, risipa, infrastructurile insuficient utilizate, pierderea resursei umane, conflictele de interese, politizarea, fragmentarea, evaluările vulnerabile, lipsa continuității, slaba legătură dintre cercetare și economie, confuzia dintre vizibilitate și performanță și confuzia dintre indicator și valoare.

Prăvălia aceasta nu trebuie pusă la intrare. Ar fi absurd. Dar nici ascunsă la capătul bazarului.

Existența măturii nu demonstrează eșecul bazarului. Demonstrează că cineva este dispus să recunoască existența prafului.

Un sistem matur nu este acela care afirmă că nu are probleme. Este acela care posedă mecanisme pentru a le identifica fără teamă și a le corecta fără ca diagnosticul să fie tratat drept atac împotriva instituției.

Atelierul

În spatele tuturor acestor mecanisme există însă atelierul. Acolo cercetătorul repetă măsurătoarea. Verifică detectorul. Recalibrează. Schimbă proba. Reface calculul.

Experimentul nu știe cine este ministru. Ecuația nu cunoaște directorul. Materialul nu citește strategia națională. Satelitul nu știe dacă proiectul a fost declarat succes.

Realitatea are o proprietate incomodă: nu negociază.

Poți cosmetiza raportul. Poți selecta fotografia. Poți amplifica succesul. Poți modifica indicatorul. Poți schimba prioritatea. Poți muta caravana. Dar dacă tehnologia nu funcționează, nu funcționează.

Aceasta este limita ultimă a bazarului.

La ieșire

Când vizitatorul părăsește bazarul, primește din nou o bucățică de rahat cu fistic. Este foarte bună. Și tocmai aici se află dificultatea.

Faptul că baclavaua este autentică nu demonstrează că întreg bazarul funcționează bine.

Un sistem sănătos de cercetare nu trebuie să elimine toate relațiile. Ar fi imposibil. Nu trebuie să finanțeze toate domeniile egal. Ar fi irațional. Nu trebuie să renunțe la comunicarea succeselor. Ar fi absurd.

Trebuie însă să poată distinge între prioritate și privilegiu; comunicare și cosmetizare; reputație și valoare; indicator și rezultat; relație profesională și dependență; strategie și favoritism; supraviețuirea cercetătorului și performanța sistemului.

Iar proba cea mai simplă ar putea fi aceasta: poate o idee venită dintr-o prăvălie necunoscută să învingă ideea unei bresle puternice dacă este mai bună?

Dacă da, avem un sistem de cercetare. Dacă nu, avem un bazar.

Dar există și o întrebare mai gravă: mai avem măcar bazarul permanent sau îl transformăm, prin discontinuitate, într-un iarmaroc care se montează când vine finanțarea și se strânge atunci când pleacă?

O țară poate continua să producă cercetători foarte buni chiar în timp ce sistemul ei științific se degradează. Poate avea câteva rezultate spectaculoase, câteva cojoace frumoase, câteva tarabe prospere și câteva familii cu dare de mână. Privit de la intrare, printre fum, alămuri și gogoși, târgul poate părea chiar vesel.

Dar veselia iarmarocului nu trebuie confundată cu prosperitatea bazarului. Prima durează până seara. A doua se măsoară în generații.

Construim un bazar care va exista și peste treizeci de ani sau organizăm, din când în când, un iarmaroc foarte zgomotos?

Poate că adevărata reformă nu începe cu încă un comunicat despre excelență. Începe atunci când cineva aprinde lumina și în prăvălia cu mături.

Spectacolul tarabei seduce. Știința se uită și sub tejghea.