Birocratizarea nomenclaturii

Ceaușeștii au fost duși la elicopter cu vicleșug. Generalul Victor Stănculescu se îmbrăcă în civil, iese pe la poarta B, o ia pe lîngă Biserica Kretzulescu și ajunge la Ministerul Industriei Alimentare. Șefa departamentului e Maria Flucsă, 57 de ani la ora respectivă, membru CC al PCR din 1984, desemnată ca ministru la 12 septembrie 1897 în locul Linei Ciobanu. Biografia dezvăluie mai degrabă un tehnocrat decît un om politic. Totuși, Maria Flucsă e un nomenclaturist. N-are decît de pierdut din prăbușirea lui Ceaușescu.

Victor Stănculescu intră în clădirea ministerului, de lîngă Cișmigiu. Potrivit mărturiilor din cartea-interviu cu Dinu Săraru, Generalul Revoluției cu piciorul în ghips, are loc următoarea scenă:

„DS: Așa, și ați plecat din cabinet, de la cucoana aia frumoasă, care era ministru…
VS: Exact așa era. Era mai plinuță…
DS: Mai plinuță, dar frumoasă!
VS: Foarte drăguță… a ieșit din biroul ei și m-a lăsat singur cînd i-am cerut să dau telefon, nu a stat să audă ce vorbesc…
DS: Cu ea ați avut vreo discuție despre plecarea lui Ceaușescu?
VS: Nu am avut nimic. I-am spus…
DS: Nici nu v-a întrebat nimic?
VS: I-am spus că Ceaușescu a plecat, iar eu trebuie să ajung la minister. «Nu e nici o mașină acum la minister!».“

Amabilități schimbate între doi bărbați trecuți de vîrsta tinereții despre o femeie ajunsă și ea dincolo de o anume vîrstă.
Dincolo de ele, un om normal, spectator detașat al lumii, așterne de îndată un raționament. Tovarășa ministru, pe cale de a deveni doamnă (în cîteva zile toți tovarășii vor deveni automat domni!), e la sediu; potrivit indicațiilor date de Ceaușești în aceste zile. N-are cum să nu știe ce se întîmplă în Piață. N-are cum să nu se întrebe ce-o să se întîmple și cu noi? Deodată, în cabinetul ei (unde o fi secretara?) dă buzna un cetățean. S-ar putea să-l fi știut. S-ar putea să nu fi avut habar de prim-adjunctul lui Vasile Milea. Oricum, nu erau în relații de prietenie. Cetățeanul îi spune că Nicolae Ceaușescu a plecat și că el are nevoie de o mașină ca să ajungă la Ministerul Apărării Naționale. Ar fi fost normal ca interlocutoarea să aibă o reacție. De ură, jucată față de Ceaușescu. De spaimă: aoleu, ce-o să se întîmple?! De curiozitate față de ce voia cetățeanul care știa că Nicolae Ceaușescu a plecat. Asta în logica omenescului, în logica politicii comuniste ar fi fost de așteptat ca Maria Flucsă să se ofere ca luptătoare. Să semnaleze că e gata, dacă nu să-și dea viața, măcar să-l întrebe pe Victor Stănculescu ce trebuie să facă ea, parte din sufletul nomenclaturist al patriei, pentru salvarea regimului ceaușist.

Ministreasa n-are nici o reacție. Primește vestea despre plecarea lui Ceaușescu ca pe una oarecare, sub nivelul de interes al veștii că Nicolae Ceaușescu va ține un mare discurs despre îndeplinirea Cincinalului în patru ani și jumătate. Mai mult, nu trădează nici un interes față de manevrele omului din fața sa. Nu-1 întreabă de unde vine, ce misiune are, ce vrea să facă. Lovită brusc de discreție, iese din birou cînd generalul îi cere voie să dea un telefon.

Cum s-ar putea explica un asemenea comportament?
Prin faptul că Maria Flucsă, ministru, membru al CC, într-un cuvînt, nomenclaturistă, e considerată oarecum depărtată de întîmplările acelor zile. E una din numeroasele femei promovate doar pentru a îndeplini criteriul comunist de prezență a femeilor în structurile de conducere.

Nu reacționează în nici un fel cînd Stănculescu îi spune că Nicolae Ceaușescu e plecat. Nu dezvăluie nici o curiozitate cînd i se cere voie să dea un telefon.
Pentru ea tot ce se întîmplă aparține unei alte lumi, lumea celor care conduc cu adevărat țara, deși, cel puțin teoretic, și ea aparține cercului de conducători ai țării. Se gîndește că generalul știe el ce știe, că are o misiune dată chiar de Ceaușescu.

Ca Maria Flucsă mai erau însă numeroși demnitari, activiști, directori, șefi și șefuleți, ajunși în posturi și la privilegii din întîmplare sau, nu de puține ori, după alte criterii decît cele ale devotamentului.
Toată această armată de nomenclaturiști se birocratizase. Efortul masei activiștilor se îndrepta spre îndeplinirea indicațiilor venite de sus. Fără asumarea lor sufletească, fără convingere.
Și ne mai întrebăm de ce s-a prăbușit atît de ușor, la simpla adiere a unei revolte, întreg edificiul ceaușist!

*

Mod de a stiliza. Mai toți iscălitorii de texte se plîng că momentul cel mai greu nu-i creația propriu-zisă, traversată pe neștiute, dată fiind tensiunea întregii personalități, ci stilizarea materialului brut în vederea publicării.

Sunt, din acest punct de vedere, numeroase mărturii despre șiretlicurile stilizării. Unii, precum N. Iorga, nu mai catadicseau să stilizeze. Alții lăsau materia să se răcească, văzînd în înstrăinarea de textul propriu condiția abordării cu obiectivitate.

În Memoriile sale, Maruca Cantacuzino-Enescu ne dezvăluie un truc mai aparte. Cel uzitat de Regina Maria, în 1935, înainte de a-și publica Memoriile în Franța: „Regina m-a chemat la ea, în 1935, în legătură cu publicarea, în Franța, a Memoriilor sale. Le redactase în engleză. Două dintre doamnele ei de onoare, doamnele Victor Antonescu și Vichy, le traduseseră, și Regina Maria m-a rugat să-i citesc acest text, «pentru că», mi-a spus ea, «îmi face impresia că ascult o lucrare străină, redactată de altcineva, nu de mine, ceea ce îmi permite s-o judec mai bine»“.

Toate bune și frumoase. O tehnică pe care ar putea-o împrumuta toți cei obsedați de lucrul pe text. Numai că, N.D. Stănescu, șef pe la SSI între războaie, scrie despre Memoriile Reginei Maria în Întîmplări și oameni din Serviciul Secret: „De altfel, despre legăturile lui Eftimiu cu cercurile palatine mai circulau zvonuri prin București, nu știu cit de întemeiate, că «revăzuse» unele opere literare ale reginei Maria, care deși avea pretenții literare, totuși «colaborarea» lui Eftimiu ar fi fost de fapt o redactare în care rolul reginei mame ar fi fost chiar mai mic decît a «revedea» ceea ce Eftimiu scria“.

Cum rămîne, în acest caz, cu implicarea unor persoane precum Maruca Cantacuzino?