Biserica va regreta mult hulitele vremi ale comunismului

Deşi din categoria lecturi impuse de viaţă (aveam nevoie s-o dau gata pentru o emisiune Zigzag cu Ion Cristoiu), am citit cu plăcere biografia lui Ioan Paul al II-lea, Martor al speranței. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea (1920-1925) de George Weigel. Ştiam puţine lucruri, ca să nu spun, mai nimic despre Biserica Catolică, astfel că volumul de peste o mie de pagini s-a dovedit o iniţiere utilă într-o lume nouă, fascinantă prin notele ei de esenţă.

Nu e întîia oară cînd mi se întîmplă asta:
Să înaintez în lectură ca o şalupă printre lianele din jungla Amazonului, deşi autorul mă enervează.

Pînă la această carte, personalitatea lui Ioan Paul al II-lea mi-a fost indiferentă. I-am urmărit, în timpul vieţii, activitatea ca Papă călător cu coada ochiului, graţie atenţiei la ştiri puse la orice gazetar pe pilot automat.

Biografia îmi descoperă însă un Papă prea anticomunist ca să-mi fie simpatic.
Şi nu pentru că aş avea, vezi Doamne! nostalgii comuniste, cum zic azi fătucile de la televiziune, apelînd la fondul lor principal de clişee, ci pentru că urmaşul Sfîntului Petru ar fi trebuit să rămînă deasupra chelfănelilor politice. Vizibilul partizanat al Papei Ioan Paul al II-lea îl coboară din văzduhul etern al Dumnezeirii pe Pămîntul sistemelor politice trecătoare.

Dar nu numai atît.
Sunt convins – şi am mai spus-o – că Biserica, fie ea catolică, sau ortodoxă, va regreta – dacă nu o face deja – mult hulitele vremi ale comunismului. Creştinismul a apărut şi s-a dezvoltat ca o religie a celor asupriţi. Asemenea comunismului iniţial, Creştinismul a avut în represiune temeiurile înfloririi sale de esenţă: cea a credinţei. Deşi nu interzisă, Biserica trecea în ochii supuşilor din comunism ca un spaţiu al rezistenţei. În plus, oricît ar părea de ciudat, asprimea moravurilor publice, impusă de dictatură, corespundea asprimii cerute de biserică în chip benevol.

Năvălirea economiei de piaţă, instaurarea democraţiei au îmblînzit această asprime. Locul vieţii cît de cît ascete l-au luat consumismul devorator, deşănţarea presei şi a televiziunii, trăirea intensă, dar iute a unor stări superficiale şi, mai presus de toate, inevitabila secularizare.

Agent al confruntării Est-Vest, Papa Ioan Paul al II-lea a denunţat comunismul pentru ceea ce el a numit interzicerea libertăţii religioase.
În istoria Papalităţii, Ioan Paul al II-lea trece drept un filosof. Să nu fi înţeles atît de subtilul Pontif o nuanţă de o rară valoare? Și anume că nici o putere din lume, cum s-a văzut încă de pe vremea lui Nero-Persecutorul de creştini, nu are cum interzice omului să creadă?
Da, împăraţii, dictatorii, secretarii generali pot limita sau chiar interzice practicarea cultului.

Se confundă însă mersul la biserică cu credinţa?
Comunismul – declară Papa – nu permitea ridicarea de noi biserici, stînjenea oficierea căsătoriilor religioase.

Să admitem că aşa era, deşi în realitate lucrurile au fost mult mai nuanţate.
Un membru de partid nu se putea căsători religios.
Ce se întîmpla atunci?
Respectivul se căsătorea în secret.

Azi, orice cetăţean se poate căsători la biserică.
Da, dar căsătoria în secret de pe vremuri exprima o credinţă sinceră în oficierea religioasă.
Azi însă, cîţi dintre cei ce se căsătoresc la biserică o fac din credinţă şi nu pentru că momentul e un bun prilej de a-şi etala bogăţia, aşa cum masa de după e un bun prilej de a scoate ceva parale.?

Ioan Paul al II-lea n-a intuit această realitate.
A fost nevoie să vină şi în Est capitalismul cel trufaş pentru a descoperi că societatea consumului pînă la beţie e mult mai primejdioasă pentru Biserica catolică decît societatea sărăciei din comunism.

Descoperind acest adevăr, Papa Ioan Paul al II-lea s-a ridicat împotriva falselor valori ale noii lumi.
Pentru mine cel puţin, care citesc această carte, e prea tîrziu.
Papa Ioan Paul al II-lea rămîne un anticomunist incompatibil cu scaunul de urmaş al lui Petru.