Bisturiul falsei modestii

Joi, 7 februarie 1929, Nicolae Iorga folosește mandatul de deputat pentru a se răfui cu Tudor Arghezi de la Tribuna Parlamentului. Atacul istoricului excepțional, politicianului mediocru și scriitorului searbăd se remarcă prin virulența aserțiunii categorice:
„Găsim o literatură anarhistă de demoralizare – literatura «Biletelor de Papagal» – care de multe ori duce la premii naționale”.

În astfel de situații, dacă ar fi fost vorba de altcineva, Arghezi nu s-ar fi uitat. Ar fi pus mîna pe toc ca pe un par și l-ar fi cocîrjat pe acuzator sub loviturile cuvintelor tari. Cu Nicolae Iorga e mai complicat. Tudor Arghezi are o îndatorire sufletească din trecutul de după Război, cînd Poetul a fost închis la Văcărești, sub acuzația de colaboraționism. Poetul îi trimite o scrisoare prin care-i cere ajutorul. Iorga vine la închisoare să vadă despre ce-i vorba – ceea ce însemna enorm la vremea respectivă – și, în cîteva zile, condamnații erau liberi.

În debutul răspunsului la atacul lui Iorga, publicistul Arghezi istorisește întîmplarea pentru a justifica ezitarea de-a reacționa violent. Eu însă cred că-i vorba de altceva:
Pamfletarul își ia măsuri de precauție.
La o adică, mustrat pentru c-a înjunghiat cu penița un binefăcător, ar avea argumentul precauției inițiale.

Dar nu numai atît. Putem dibui și o falsă șovăială. Întreg pamfletul arghezian, purtînd titlul și subtitlul „Seranisimo, rugăciune pe brînci la domnul N. Iorga”, tipărit în „Bilete de papagal”, 11 februarie 1929, se înalță pe structura falsei modestii.

Pentru a face și mai puternică lovitura, Tudor Arghezi se preface c-o dă de jos în sus.
De ce?
Nicolae Iorga e faimos în contemporaneitate pentru părerea bună pe care o are despre el însuși. Atacul lui Tudor Arghezi de aici pleacă. De la imaginea publică despre Nicolae Iorga a unui tip care se crede mare și tare.

Efectele șiretlicului pus la treabă sunt excepționale. De jos în sus bolovanul din praștie, trimis de David, îi provoacă răni adînci Goliatului. Dînd curs subtitului pamfletarul debutează astfel:

„Mă apropii îngenuncheat și sfios de picioarele Idolului Domniei Sale. Atîta lucru poate să-mi fie permis. Zece ani am dat tîrcoale ca să mă tîrăsc către cureaua încălțămintelor Sale. Îi atîrnă șireturile și n-aș voi să se împiedice în ele. Persoane corpolente au alunecat pe o coajă de portocală, spărgîndu-și bunătate de cap”.

Istorisirea întîmplării de după Război servește drept argument pentru șovăiala de pînă acum de a-i răspunde. Acum însă Nicolae Iorga a depășit limitele:

„În sfîrșit, iată «Bilete de papagal» intercalate cu o intenție strict calomnioasă într-un discurs al domnului Iorga la Cameră”.

Publicistul dezvăluie că asta l-a făcut să nu mai ezite și să reacționeze:

„De astă dată sunt silit să iau atitudine – și o iau. Oricît aș dori să-i plac, nu pot prinde cu gura scuipatul domnului Iorga, din aer, să-l beau și să mulțumesc”.

Nicolae Iorga nu e la primul atac împotriva lui Tudor Arghezi. Pînă acum a ținut persoana, poetul, scriitorul. Pamfletarul n-a răspuns. Cum însă acum ținta o reprezintă publicația „Bilete de papagal”, Arghezi nu mai poate răbda. Argumentele acestui scos din sărite țin tot de articulațiile pamfletului. Despre el, despre Tudor Arghezi, Nicolae Iorga poate spune vrute și nevrute. Cînd vine vorba de „Bilete de papagal”, lucrurile se schimbă.

De ce? Răspunde Tudor Arghezi:

„Micul ziar, care poate supăra fără odioasa calomnie, e creația mea integrală, e proprietatea mea nediscutată. Teritoriul meu îngust mi-l apăr împotriva latifundiarilor care vin din presa mare ca să mi-l spurce. L-am găsit pe Domnul Profesor, cu bretelele pe brațe, gata să mi-l îngrașe cu ingrediente ce nu-s pe gustul meu:

E un detaliu care vine destul de comic, în desen, venerabilei sale bărbi.
E adevărat că ziarul meu mi l-am inventat și făcut singur, fără partid, fără amici politici, fără sprijinul cultural și estetic nici al guvernelor, nici ale domnului Aristide Blank, ale cărui mari generozități unii conducători profetici și antisemiți ai neamului le-au cunoscut și le-au disprețuit, după întrebuințare”.

O dată trecut Rubiconul, Tudor Arghezi se dezlănțuie. Folosind comedia falsei modestii pentru a-l denunța pe Nicolae Iorga ca ținînd de odioasa tagmă a proprietarilor:

„Autorul «Biletelor de Papagal» nu are, desigur, geniul incomensurabil și unanim al domnului Iorga. N-a avut o tipografie nici la București, nici la Văleni; prietenii nu i-au făcut cadou măcar un palat în București, iar Societățile, Băncile și Partidele politice, variate, nu l-au subvenționat nici cu zeci de milioane, nici cu sutele de mii, pentru purtarea strălucirilor luminii integrale peste țări și mări, ori de cîte ori prezența lui Cocò ar fi devenit indezirabilă la el în țară. Dimpotrivă, domnul Iorga e profesor universitar, academician, șef de partid politic, proprietarul unui mare ziar foarte important; a fost la Sorbona, la Roma, la Madrid, la Stockholm, deputat cultural al României. E mare orator. E mare autor dramatic, mare poet cu mare memorie, mare prozator, istoric uriaș, glorie universală și a scris o mie și unul de volume, fermecătoare ca o mie și una de nopți. Îi mai lipsește ceva domnului Iorga, ca să se străduiască bietul Cocò să-i dea? O statuie călare va avea, încă din viață – și poate că și un portofoliu de prim-ministru”.

„Rugăciune pe brînci la domnul N. Iorga” e o capodoperă a pamfletului românesc. O capodoperă ivită din punerea la lucru, măiastră, a falsei modestii. Prin tot textul, Tudor Arghezi ne dovedește că pamfletele, pentru a fi capodopere, se construiesc. Cu migală.