Blaga comunică rapid cu cititorul prin aforism

2
Conform unui aforism din Discobolul: „Orice metafizică, oricît de complexă, de articulată şi de diferenţiată în sine – nu face – în calitatea ei de alcătuire – decît aluzii la «ceva»“. Şi mai departe: „Şi aşa trebui să înţelegem orice metafizică. În general filosofia, chiar şi atunci cînd are alte aspiraţii şi intenţii, vorbeşte numai aluziv“.

Această definiţie a filosofiei se potriveşte foarte bine şi aforismului blagian. Principalul instrument al aforismului de a provoca pe cititor îl reprezintă aluzia. Ea îndeplineşte, din acest punct de vedere, un ansamblu de funcţii complexe puse în slujba asimilării unui conţinut. Prima şi cea importantă se dovedeşte incitarea cititorului:
„Un copil m-a întrebat: «Oare viermii care ne mănîncă în mormînt – fac şi ei mătase?»
După o oarecare ezitare am răspuns:
— Depinde!“

Învăţătura acestui aforism e destul de simplă. Originea ei trebuie căutată în spaţiul etic. Autorul vrea să spună că morţii diferă între ei după calitatea morală a vieţii pe care au trăit-o. Ca viermii să facă mătase, depinde de mortul din care se hrănesc. Înainte de a asimila învăţătura, cititorul e atras de formularea aluzivă. Lectura, brusc retezată de final, se prelungeşte în conştiinţă sub forma curiozităţii. Cititorul simte că textul n-a spus totul. Dincolo de el se află altceva, mult mai profund. Aceasta dă naştere în spirit unei incitări asemănătoare celei stîrnite de o şaradă. Aforismul e recitit, gîndit în profunzime. Descoperirea învăţăturii transmise prin aluzie cere un efort intelectual, care face să se înţepenească şi să rămînă în conştiinţă răspunsul descoperit pe cont propriu. În provocarea cititorului, formularea din final joacă un rol decisiv:
„Cînd formulezi un aforism trebuie să-l aduci în situaţia de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie să fie ceva canonic încheiat, ca Biblia“.

Cele mai multe aforisme din Discobolul se definesc prin această preocupare de a încheia fără putinţă de tăgadă. De aici o structură uşor de sesizat la imensa lor majoritate. Unei desfăşurări epice sau unei explicări bogate îi urmează concluzia bruscă şi fermă, dincolo de care nu se mai poate înainta. Închiderea categorică prin formularea din final provoacă o posibilă nedumerire. Ca frustrat de ceva, lectorul simte nevoia să revină asupra textului, să mediteze un timp asupra lui. Efectul e mult sporit prin caracterul paradoxal luat deseori de aceste finaluri. Paradoxul are menirea de a şficluii conştiinţa adormită. Iată, de exemplu, aforismul intitulat „Basmele şi tehnica“:
„Basmele au o origină arhaică, o vechime de multe mii de ani. Dar în ele se cuprinde, desfăşurat în chip fabulos, întregul progres al tehnicii moderne. Ştiinţa, din timpul Renaşterii şi pînă astăzi, n-a făcut decît să sporească enorm şansele de realizare ale basmului“.

Pagini: 1 2 3 4