Blasfemie, ai tras pe nas fudulie!

“Every age expects its theater to be oracular, but age and oracle lapse sooner or later into familiarity.”/”Orice nouă eră așteaptă minuni de la partea de oracol a teatrului, dar erele și oracolele alunecă mult prea repede în obișnuință, în ordinar.” (David I. Grossvogel, 1965)

Am cumpărat cartea lui Grossvogel – “The Blasphemers: The Theatre of Brecht, Ionesco, Beckett, Genet”/”Blasfemiștii: teatrul lui Brecht, Ionescu, Beckett, Genet” – de la un anticariat. Mirosea a hoit. Ca să pot citi, am pulverizat-o cu parfum și am presărat între pagini frunze uscate de mentă. Azi nu ar mai fi posibil, pentru că trebuie să lăsăm picăturile să se întoarcă, nestingherite, înapoi în nori.

Ce pune în discuție Grossvogel e că în astfel de timpuri, de monotonie și plictiseală, se naște un blasfemist, care se revoltă, folosindu-se de propria indignare ca de o reducere a teoriei ordinii la absurd. Am ales să vă fac cunoștință cu cartea lui Grossvogel pentru că menționarea lui Eugen Ionescu v-a dat, cu siguranță, frisoane în zona patriotică a rațiunii. A mai adăugat Grossvogel că dovada unei lumi corupte e legată de coruperea teatrului, de mizeria căreia i s-a făcut loc pe scenă.

Ieri am urmărit câteva secvențe dintr-o piesă de teatru în care un, considerat de anumiți critici, mare actor, personal nu cred că mai există critici de când s-a uscat banana pe câteva milioane de dolari, juca rolul unui țânțar sau așa ceva. Mi-a adus aminte de dansurile Răduleascăi, care au impresionat mari regizori, mari posturi de televiziune. Sper să-l impresioneze și pe Nolan, în fond Odiseea nu e cine știe ce, în schimb Mihaela a fost căsătorită cu unul care nu a contat, cu Bănică, cu un evreu și cu unul care a căzut de sus.

Ca să nu fiu acuzată că dau cu ghiuleaua, am hotărât să las politica pentru alte vremuri și să public povestirea care urmează, un text care nu joacă șah în Ucraina, pentru că pionii au părăsit tabla de șah și joacă, în schimb, miuța pe dolari americani. După o vară în care toți castraveții Kievului s-au sfrijit de la atâta căldură, chiar și în saramură.

Lordul barjelor

Bolovan D’antan își ținea singur de urât. Din cărți de tarot, cu mult mai rezistente unui eventual tremur al degetului mic, construise un castel cu trei etaje. Pentru că Babilonul căzuse chiar din temelie, se hotărî, uite-așa, de-al dracului, să-l transforme într-un hotel cu penthouse și turn de meditație. Îndeletnicirea în sine necesita mâini ferme și respirație controlată, în preajma edificiului. Domnul Bolovan D’antan interzisese angajaților deschiderea ferestrelor și să fie deranjat cât timp ocupa micul birou de la parterul conacului. Biroul principal se afla la primul etaj, lângă galeria cu portretele înaintașilor, mai frumoși în vopsea de ulei decât în realitate. În birouaș se mai aflau șapte urne: mătușa Matilda, unchiul Faust, trei verișoare pe care le chemase Lotte, una mai grasă ca cealaltă, un gândac peste care căzuse un strop de ceară, de la lumânare și bâlbâiala lui Siegfried, consemnată de Wagner. Ușa se deschise brusc, castelul se prăbuși înainte de a deveni hotel. Leana-n casă năvăli în încăpere:

-Vă caută …

Nu mai apucă să spună cine, căci biroul fu luat cu asalt de un pescar mare cât ușa. Deșertă năvodul plin cu pești pe covoarele imitație, cele autentice fiind ținute la etaj, afară din calea animalelor de companie, amenințându-l pe Bolovan D’antan cu transporturi de raci și sepii, dacă mai lăsa apa să se scurgă înafara granițelor.

Domnul Bolovan D’antan rămase chiar și fără glas de dres. Pescarul plecă la fel de precipitat pe cât își făcuse apariția. Leana-n casă se întoarse cu o găleată cu gheață pisată și se apucă să arunce din ea peste pești.

-Mă gândesc să fac niște conserve, știți că doamnei îi place să dea la săraci …

Domnul Bolovan D’antan privea tot spectacolul înmărmurit. Fiori reci îi trecură pe șira spinării, când își dădu seama că era înconjurat de ochi, ochi care se holbau la el ca la Mafalda. Între timp își făcu apariția și asistentul personal, ștergându-și mâinile de șorțul cu brizbrizuri.

-Cod?

-Nu, domnule, caras și ceva crap chinezesc.

Domnului Bolovan D’antan i se păru că nu mai era vorba de ochi și de piramidă, ci de un cap de pește cu aspirații înalte. Einstein se înșelase, peștele nu se mulțumise să înoate, acum încerca să zboare.

-Știucă …

Atât mai apucă să spună, nelămurindu-și complet asistentul, înainte de a aluneca pe un pește și a da cap în cap cu statuia unei cobre, amintire dintr-un safari african. Și domnul Bolovan D’antan și statuia își sparseră capetele, dincolo de orice posibilitate de recuperare. Asistentul realiză că nici măcar nu fusese vorba de știucă, ci mai degrabă de un țipar.

Leana-n casă strânse peștele în câteva ligheane și-l duse la bucătărie, pentru a fi curățat. Asistentul o văzu apărând cu o găleată de apă.

-Leană-n casă, ce spunem noi dacă ne prinde Poliția folosind apă?

-Că am economisit pentru că nu ne-am spălat pe cap săptămâna trecută.

– … când am oprit și arteziana și am pus sub cheie uscătoarele de păr, ca să putem colecta apă pentru plantele din casă.

Poliția a venit pe trotinete cu panouri solare, transpirația putând fi asimilată dușului zilnic. Medicul legist a consemnat decesul, cadavrul a fost scos afară, pentru că în birouaș mirosea teribil. Leana-n casă a scos și covoarele imitație afară din încăpere, ca să nu se lipească mirosul de pereți, după care le-a dat foc. Fotograful legistului a remarcat că peste Bolovan D’antan ningea cu fulgi de cenușă. Brusc, hainele lui Bolovan D’antan au luat foc, a fost nevoie de pompieri.

Pompierii, conform noilor aranjamente, au folosit praf și nu apă. Domnul Bolovan D’antan s-a calcefiat, ca o statuie. Părea atât de frumos încât nimeni nu a îndrăznit să taie crusta. A fost depus în osuarul familiei, unde cineva pierduse odată un câine.

Ce e cu adevărat interesant e că după câteva zile apa s-a întors din concediu sau de la o conferință, nimeni nu știe exact, și a semnat un contract de colaborare cu pescarul mare cât ușa.

Cum să te rogi să moară și bufnița vecinului?

Ați urmărit emisiunea ‘Teatru radiofonic’, cu piesa “Lordul barjelor”, parte a trilogiei: „Coca Cola, hot-dog și miros de petrol”. Aici Radio Vocea Americii, deja pe lista reducerilor de propagandă pe curent electric. Noapte bună.

Bibliografie:

Grossvogel, David I., (1965), “The Blasphemers: The Theater of Brecht, Ionesco, Beckett, Genet”, Ithaca, New York, Cornell University Press