Cu riscul de a-mi atrage aspre epitete negative, de la nostalgic în sus, am să spun din capul locului că din experiența pe care am dobândit-o lucrând niște ani în colectivele de „cuvântători”, adică dintre acei ziariști care erau convocați la secția de propagandă a CC al PCR pentru a șlefui cuvântările pe care urmau să se rostească participanții la plenarele și la congresele partidului, mi-au rămas câteva savuroase amintiri. Am scris „să șlefuiască”, fiindcă asta și ne era menirea, adică să facem ca textele cu care veneau la București purtătorii mesajelor de fierbinte adeziune și de unitate indestructibilă în jurul… Ghici-ghicitoarea mea: în jurul cui anume?
Algoritmul cuvintelor( după cum li se spunea în limbajul nostru curent)cuprindea în mod obligatoriu următoarele:
Algoritm pe care unul dintre noi, mai precis Mihai (Boiță) Coleșiu l-a comprimat în sloganul: „ura,ura, trei rachete/critica și-angajamente!” Cam asta era regula, dar, după cum lesne se poate bănui, existau și niște accidente de parcurs care dădeau lucrurile peste cap.
Bunăoară, se convocase la județul Ilfov , un miting pentru pace unde musai trebuia sa ia cuvântul și un utecist de la sate. Până aici, nimic de zis, numai că numele acelui tânăr trebuia să fie aprobat la secția de cadre a județenei de partid. Cum nu era nevoie să raporteze date concrete ci numai să lupte pentru pace, am ticluit cuvântul cu pricina și, ca să nu fie nici-un dubiu, am pus în capul paginii mențiunea „cuvânt pentru un tânăr țăran”. Drept pentru care, atunci când utecistul a urcat la tribună, chiar așa și-a început discursul: „Cuvânt pentru un tânăr țăran, / Stimați tovarăși”.
Se întâmpla, însă, ca, la mijloc să nu fie doar un oareșcine, ci chiar un ștab județean , al cărui cuvânt trecea prin furcile caudine ale șefilor propagandei de partid. De cele mai multe ori ele Emiliei Sonea, adjunct al șefului secției de propagandă a CC al PCR, o persoană cu care, oricât ar părea de surprinzător, azi, unor sau altora, puteai dialoga cu argumente. De data asta, însă, era vorba despre ditamai primul secretar al județenei de partid Buzău, Tudor Postelnicu, personaj obtuz și extrem de agresiv, cel puțin verbal. Ei bine, tocmai în cuvântul lui a găsit colegul nostru Ilie Ștefan multe, foarte multe virgule, inclusiv sau mai ales între subiect și predicat! Informată fiind, Emilia Sonea, i-a atras atenția lui T.P. să fie mai atent la cum scrie fiindcă râde lumea de el. Furios, individul a dat buzna peste noi în sala de la etajul IV unde ne făceam treaba și l-a luat din scurt pe făptaș:
— Ce (aici a urmat o adresare directă la linia maternă pe care nu o pot reproduce textual, n.n.) ai avut, mă, cu textul meu?
— Tovarășe P., a dat Iliuță să explice, erau cam multe virgule, până și între subiect și predicat. Iar asta nu e corect din punct de vedere gramatical.
— Cine mama dracului ești tu, mă să te legi de virgulele mele? a răcnit P și, ca să își bage insul în cap cu cine are treabă, l-a luat de revere pe Iliuță.
Numaidecât, activistul de la județeana de partid care își însoțea șeful și care, bag seama, fusese scărmănat în prealabil pe motiv că nu a fost vigilent că sunt prea multe virgulele alea, a sărit ca ars:
— Ce ai mă, tu cu virgulele tovarășului prim secretar?
Apoteoza o atingeau situațiile în care cuvântătorul călca pe bec în fața… lui Nicolae Ceaușescu! Adică se bâlbâia, pocea vre-un cuvânt sau nu pronunța cu voce fermă țidula. Cea mai formidabilă poveste la care am fost martor a fost una pe care pun pariu că mulți dintre cititori nu m-ar mai crede azi că a fost adevărată. Astfel, la o plenară a CC al PCR pe probleme de agricultură, trebuia să ia cuvântul și un președinte de CAP. Care s-a dovedit a fi un tip foarte arogant și cu greu a putut fi convins să recite frazele cât de cât logice și gramaticale pe care am încercat noi să i le ticluim. Motiv pentru care, numai așa, de-a dracului, i-am pus în text o expresie mai pretențioasă, de gen „imprescriptibil”, „incomensurabil” sau cam așa ceva.
S-a dus individul la tribună și a început să citească. Iar treaba a mers cât de cât, până când, volens-nolens, a ajuns și la cuvântul-cheie. S-a poticnit o dată, s-a poticnit a doua oară, dar până la urmă, a pufnit cu maxim năduf:
— Ce… au scris ăștia aici? (De prisos să spun ce expresie am suspendat acolo unde sunt trei puncte!)
Bineînțeles că sala a amuțit, inclusiv prezidiu, așa că numai uriaș noroc a făcut ca „Tovarășa” să nu fie acolo. Oricât ar părea de ciudat, reacția lui Nicolae Ceaușescu a fost una absolut normală. Mai întâi, și-a pus mâna la gură, foarte probabil ca să își ascundă râsul care l-a bufnit. După care a dat pauză și i-a chemat pe șefii de la „propagandă” și le-a atras atenția să nu le mai pună oamenilor în gură cuvinte greu de pronunțat!
Cine altul sa fi fost mai ingaduitor decat nea Nicu ? Pai nu avea el destule piedici la limba ,chiar si fara „imprescriptibil „? Stia prin ce trece omul saracul si cata transpiratie ii trece pe sira spinarii. Eu ,una, chiar de nu ma situez la inaltimea studentilor de la filologie,tot imi vine uneori sa-mi bat joc lingvistic de de unii de pe-aici care nu ma-njura deloc gramatical ,desi sunt licentiati. Am si eu pretentia de a fi injurata gramatical …si neaparat public,ca sa ma mandresc cu prieteni scoliti…insa ei vin in privat ,cu texte schioape rau de tot.