Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Cum se (re)scrie un articol omagial

Pe la jumătatea lunii ianuarie a anului 1973, lumea presei românești a fost luată pe nepregătită de o bombă: „Tovarășul (Nicolae Ceaușescu, desigur) a acceptat să fie sărbătorit cu ocazia împlinirii vârstei de 55 de ani și a peste 40 de ani de activitate revoluționară!” Motiv pentru care în fiecare redacție au început să se elaboreze planuri de muncă și să se repartizeze sarcini pe cap de locuitor. Așa se face că, lucrând la lunarul de educație politică al CC al UTC, mi-a fost încredințată misiunea de a compune editorialul,adică textul care avea să deschidă numărul pe ianuarie al publicației. Editorial pe care, bineînțeles, nu aveam cum să îl semnez, el fiind o creație colectivă.

M-am apucat, așadar, de treabă și după vreo câteva ceasuri, cam două să spunem, m-am prezentat la redactorul șef adjunct al revistei cu textulețul scris pe nu mai mult de 2 pagini și jumătate dactilografiate. După ce mi-a mai făcut câteva observații și sugestii menite să contribuie la îmbunătățirea mesajului politic și educativ, șeful meu direct și ierarhic superior m-am trimis cu textul la aprobare la secretarul cu propaganda al CC al UTC. Persoană despre care mi s-a spus că este foarte exigent și neiertător de sever.

Zis și făcut! Mi-am luat textul în geantă și am aterizat la destinație pe cât de repede m-a adus autobuzul 31 până aproape de strada Onești, unde se afla sediul CC al UTC. Aici, la etajul II, se afla biroul de lucru al tovarășului secretar IAS (omul fiind acum în lumea umbrelor, din respect pentru memoria sa, nu îi voi cita integral numele și prenumele). Am așteptat, bineînțeles, ceva vreme, tovarășul secretar fiind ocupat cu multe și importante treburi, după care, mai bine mai târziu decât niciodată, la orele 13 fix trecute, am intrat în birou. Nici nu apucasem bine să îi înmânez foile, că tovarășul secretar s-a încruntat la mine, după ce și-a consultat ceasul de la mână: – Cum, în atât de scurt timp ai scris dumneata acest articol de maximă importanță?

După care, văzând , probabil, că pe fața mea nu se citește urmă de regret pentru pripa vinovată de care am dat dovadă scriind articolul pe repede înainte,a continuat pe un ton mai apăsat:-Nu cred că vrei să îmi spui că, în numai câteva ore, ai reușit să aprofundezi paleta de semnificații novatoare a operei tovarășului Nicolae Ceaușescu?

De data asta, nu m-am putut abține și i-am răspuns:- Nu să supărați, tovarășe secretar, dar lucrez de aproape doi ani la această revistă și firește că am avut timp să aprofundez bogăția de semnificații a operei tovarășului secretar general. Nu am pretenția că am epuizat această cercetare, dar în editorialul pe care l-am scris nu cred că era cazul să fac o exegeză a operei teoretice și practice a tovarășului secretar general, ci să îi definesc personalitatea și să evidențiez contribuția sa la dezvoltarea creatoare a concepției revoluționare despre lume și viață.

Recitativ după care am tăcut. Ne vroind. se vede treaba, să îmi lase impresia că tirada mea l-a impresionat , tovarășul secretar parcurgea încruntat texul și, din în când, mai slobozea câte un „superficial” sau, după caz „banalități” . La sfârșit, mi-a înmânat texul cu sentința:
— Nu merge, trebuie refăcut integral.
Respect-respect, autoritate-autoritate, dar nu am mai putut să tac și l-am întrebat:
— Spuneți-mi, totuși, unde, la ce paragraf aveți observații și, eventual, cum ar trebui să corijez textul?
Întrebare care, se vede treaba, l-a luat prin surprindere, așa că s-a dus glonț la pasajul final în care îi uram secretarului general al partidului sănătate, viață îndelungată și nesecată putere de muncă pentru înflorirea țării noastre, aici, pe un picior de plai, pe o gură de rai.
— Poftim, pe o gură de rai, ce-i asta? Manifestări de misticism în editorialul despre tovarășul Nicolae Ceaușescu?!
— Nu este misticism , am replicat, este un pasaj din Balada Miorița.
Intervenție fără rost, fiindcă tovarășul secretar al CC al UTC, se ridicase deja în picioare, semnal clar, în limbajul non verbal al momentului, că audiența a luat sfârșit!

Cam cu coada între picioare, recunosc, m-am întors în redacție unde, după ce redactorul șef adjunct mi-a mai făcut și el ceva observații, m-am dus la etajul IV al corpului central al Casei Scânteii, acolo unde era bufetul și unde speram să aflu o sursă de inspirație. La o cafea… îmbunătățită, pe românește cu 50 de grame de coniac alături. Așa m-a găsit Nea Petre Petre Dragu, admirabilul reporter al „Scânteii” și oltean de-al meu, ba încă unul de mare suflet. Care, văzându-mă atât de tristișor m-a luat din scurt:
— Ia zi-mă, mă nepoate, ce pățiși, că te văzui de cum intrai pă a ușe că ți să-necară ăle corăbii?
Nu m-am lăsat rugat de două ori și i-am povestit de-a fir a păr, toată isprava. După care, Nea Petre – om care, vorba lui Fănuș Neagu, a văzut multe în viață și în Capitală și pe litoral – a pus punctul pe I:
— Bine, bine, dar undeva îți zise el, secretarul că ce și cum?
— Da, zise că finalul ăla, cu un picior de plai și o gură de aici, este manifestare de misticism.
— Ei, atunci uite cum faci: schimbi numai finalul și , în rest, bați textul la mașină exact așa cum e acum, dar cu un alt caracter și cu un alt corp de literă. Și încă ceva: mâine nu te duci la secretar cu textul mai devreme de două după amiază.

Așa mi-a zis Nea Petre și așa am făcut! Nici nu mă așezasem pe scaun că tovarășul secretar s-a dus glonț la final. Acolo unde pusesem acest rând din Raportul prezentat de Nicolae Ceaușescu la Conferința Națională a partidului din 1972: „Să urce națiunea, spre comunism, în zbor!” Final pe care tovarășul secretar l-a citit și fața i s-a luminat. S-a mai uitat, în treacăt peste restul textului, dar decizia era luată:
— Ei, măi tovarășe Șerbănică, vezi că e cu totul altceva? Uite cum consonează ideile, uite cum decurg de armonios raționamentele.

Și tot așa a mai ținut-o încă vreo câteva minute, timp în care mă gândeam dacă, Doamne ferește, s-a prins la șmecherie și acum mă fierbe la foc scăzut?! Da’ de unde… Nu m-a lăsat să ies până nu a sunat la redacție și i-a felicitat pentru textul foarte bun pe care l-am scris. Făcând chiar completarea:
— Șerbănică al nostru nu e băiat rău, dar e oltean și e cam repezit.

Ce a urmat, nici nu mai este greu de ghicit. Articolul a apărut cu semnătura redacției, iar eu am serbat evenimentul la Hanul Prahova. Dimpreună cu Nea Petre, bineînțeles!
Drept este, însă, ca înainte de a încheia și de a mă iscăli, să vă mai spun că, întâlnindu-l peste câțiva ani pe (de-acum) fostul secretar al CC al UTC și spunându-i adevărul despre ispravă, acesta a recunoscut că și el a sesizat ceva-ceva, dar nu avea cum să mai dea înapoi. Înclin să îl cred cu atât mai mult cu cât, cu timpul, m-am convins că omul era un tip isteț și priceput dar, în împrejurările date, nu prea avea loc de întors.