Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Midinetele și educația revoluționară a tineretului

Să tot fi fost asta acum vreo cincizeci și un pic de ani, adică prin noiembrie 1968, când pregăteam de zor apariția numărului pe decembrie al revistei „Universitas”, lunarul studenților din Universitate București. Și, tot în acest timp, erau în toi pregătirile pentru primul seminar național studențesc, având ca temă „Socialismul și democrația”, care avea să reunească reprezentații tuturor centrelor universitare și ale cărui lucrări s-au ținut la sfârșitul lunii noiembrie la București.

Pentru că, deocamdată, redacția revistei noastre nu avea un sediu al său, ne făceam treaba într-o sală alăturată sediului Comitetului UTC, respectiv Consiliului A S din Universitate, din clădirea de pe Bulevardul 6 martie (de fapt, fost 6 martie!). Motiv pentru care în multe și felurite situații noi, cei care alcătuiam nucleul de vază al redacției, eram în contact direct cu mulți dintre cei care reprezentau „cadrele de nădejde” ale UTC și ale Asociației Studenților. Pentru corecta informare a mai tinerilor cititori fac precizarea că, la acea dată, societatea românească și, implicit, mediul universitar, înregistrau o relativă, dar reală, deschidere politică și ideologică, în sensul renunțării la dogmele proletkultismului în favoarea unui efectiv dialog cu valorile reprezentative ale culturii naționale și universale. În plus, încă nu apăruseră semnale privind nefastul cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu, ceea ce ne scutea să plătim tribut acestei noi forme de idolatrie. Așa încât, dorința noastră, a celor care redactam și punem în pagină revista „Universitas”, de a face din ea o tribună a gândirii curajoase și a deschiderii spre universul valorilor durabile se bucura de o benefică susținere din partea unor proeminente personalități ale Almei Mater bucureștene. Fapt datorat, fără doar și poate, demersurilor regretatului cărturar și om de mare suflet, profesorul universitar Dan Grigorescu, pe care Senatul Universității îl desemnase să sprijine munca noastră.

După cum, un mare câștig din multe puncte de vedere, aveam noi, redacția , prin aceea că unul dintre redactorii șefi adjuncți ai revistei era colega noastră de la facultatea de matematică, Zoia Elena Ceaușescu. (Redactor șef fiind Jeana Gheorghiu, subsemnatul fiind,de asemenea, redactor șef adjunct.) Am mai avut ocazia în acest spațiu generos și ospitalier să o evoc pe neuitata noastră prietenă Zoia, așa după cum nu voi lăsa să treacă nici-un prilej pentru a-i caligrafia, cu emoție și cu prețuire, modestia și sinceritatea cu care punea umărul împreună cu noi la realizarea revistei.

Și cum viața ne oferea felurite ocazii pentru a ne bucura de șansa acelui climat de deschidere și de dialog, este și firesc să ne fi aflat și în situații amuzante, pe care nu doar că le savuram cu plăcere, ba încă le și provocam. De pildă, într-o seară, aflându-ne, Zoia și eu, la cantina complexului studențesc 6 martie, colega mea mi-a întins un bon în valoare de fix… 85 de bani, atâta costând o gumă pe care ea o achiziționase, firește pentru uzul redacției! Dar cum suma propusă spre a fi decontată era insignifiantă m-am dus la domnul Brumă, administratorul cantinei, și folosind o foaie de indigo, am completat factura: una midinetă cu gumă- 30,85 lei.Sumă deloc mică dacă ne gândim că la cafeneaua Tosca un coniac mare costa 8 lei, iar o cafea 2, 40. Cât privește ideea de midinetă, ea mi-a venit pe loc, fiindcă tocmai atunci la difuzoarele din cantină puteam asculta un șlagăr al zilei despre midinete. Fără gumă, evident!

Ca un făcut, tocmai pe când ne făceam noi socoteala dacă și cum va fi decontată suma respectivă, la masa noastră a venit Florian C.,student la sociologie, dar lucru cel mai important!, casierul Comitetului UTC pe universitate. Dar nu singur, ci însoțit de o gingașă studentină ( de la facultatea de chimie, după cum am aflat ulterior). A venit și s-a așezat la masa noastră nu înainte de a clama cu voce tare numele și prenumele Zoei.

Prilej de care nu am ratat ocazia și l-am atacat:
— Tovarășe C. tovarășa Zoia a cumpărat un obiect pentru redacție din banii ei și am dori să îl decontăm.
— Aveți bon? ne-a luat din scurt tovarășul casier
— Firește, i-am răspuns și i-am pus pe masă bonul. Pe care, tovarășul F.C. l-a silabisit cu voce tare spre perplexitatea companioanei sale.
— Foarte bine, a dictat exigentul tovarăș,faceți referat, în dați la aprobat și apoi vă dau banii.
— Tovarășe C., nu m-am lăsat eu învins, dar tovarășa Zoia a dat din banii ei.
După care l-am lovit în moalele capului cu argumentul autorității:
— În cazul acesta, ce o să creadă tovarășul Nicolae Ceaușescu atunci când va afla că, din cauza birocrației, tovarășa Zoia nu și-a putut primi banii? (Să o recunoaște, ne aflam atunci, în noiembrie 1968, la scurtă vreme după dramaticele evenimente din august, când Nicolae Ceaușescu a condamnat în mod categoric invazia trupelor Tratatului de la Varșovia care au înăbușit în sânge, Primăvara de la Praga. Gest care i-a adus o foarte mare prețuire atât în țară cât și peste hotare.)
Bag seama că argumentul meu foarte l-a convins pentru că tovarășul F.C, a decis:
— Bine, mergem la sediu să vă dau banii, dar mâine, la prima oră veniți cu referatul semnat.

Și așa am făcut! Mâine, adică a doua zi, am venit, Zoia și eu, la sediul UTC, cu referat și cu chitanță. Numai că, secretarului UTC pe universitate i s-a părut că e ceva dubios și ne-a spus să mai așteptăm până se hotărăște dacă semnează. Norocul nostru a fost, însă, că tocmai atunci, au venit la Universitate primul secretar al CC al UTC și primul secretar al Comitetului UTC pe Centrul Universitar, care doreau să cunoască stadiul pregătirilor pentru apropiatul colocviu național studențesc.
— Floriane-l-am luat eu din scurt, acum e momentul să ei aprobarea!

Nici n-am apucat să termin vorba și Florian al nostru era în biroul șefului UTC. Recitând cu sârg vorbele noastre din seara trecută. De prisos să vă povestesc despre reacția înalților oaspeți după ce au aflat care este obiectul decontului. Motiv pentru care, primul secretar UTC pe Centrul Universitar l-a și întrebat:
— Dar la ce le folosește asta, măi tovarășe?
Imediat, Florian a venit la noi, în sala alăturată, cerând lămuriri. Lămuriri pe care i le-am și livrat numaidecât:
— Păi, ne folosește, fiindcă midinetele sunt un factor important în educarea revoluționară a tineretului. Dovadă că, așa după cum i-a povestit generalul Charles de Gaulle tovarășului Nicolae Ceaușescu, faptul că nu aveau midinete pentru toți studenții de la Sorbona i-a determinat pe aceștia să iasă la proteste. (Este vorba despre amplele manifestații de stradă din mai 1968 în urma cărora generalul Charles de Gaulle a scurtat vizita oficială în țara noastră și s-a întors de urgență la Paris.)

Tiradă pe care, din nou, Florian al nostru a recitat-o pe nerăsuflate și la care a și primit răspuns pe loc. De fapt, o altă întrebare:
— Bine, dar unde este midineta asta, ca să o vedem și noi?
Din nou a venit Florian la noi și tot pe loc a primit și răspunsul:
— Așa ceva nu este posibil deocamdată. Midinetele sunt, din construcție, foarte sensibile și vibrează imediat ce sunt atinse. De aceea, am lăsat-o în depozit și o vom lua numai atunci când redacției revistei va avea sediul ei în care midineta să fie în siguranță.

Nu o să vă credeți dar, argumentul acesta a fost decisiv, fiindcă,pe loc, primul secretar pe centrul universitar a semnat decontul. Și asta nu pentru că nu știa ce este o midinetă, ci, dimpotrivă, universitar de ținută fiind, și-a dat seama de caraghioslâc și a marșat cu noi până la capăt.
Bineînțeles că, după aceea, au fost făcute niscai demersuri contabilicești pentru a se acoperi suma. Că doar nu era să o pună pe Zoia să vină cu bani de acasă ca să se acopere gaura de la bugetul Comitetului UTC pe Universitatea București?!…