Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Revoluția română, în direct din Coreea de Nord

Mărturisesc de la bun început: am avut și cred că am avantajul meseriei de ziarist, de „istoric al clipei”, așa după cum a numit-o cu o fericită intuiție Cristian Popișteanu. De aici derivând și dezavantajul pe care Andre Gide l-a imortalizat în formula „numesc jurnalism tot ceea ce mă va interesa mâine mai puțin decât azi!” Asumându-mi această dublă condiționare, încerc să redau câteva amintiri despre modul în care, la mii și mii de kilometri de casă, am trăit într-un interval atât de scurt și atât de încărcat de evenimente: duminică 17 decembrie 1989 – luni 8 ianuarie 1990.

Duminică, 17 decembrie, ne vedem la redacția ziarului „Scânteia tineretului” noi doi, cei care urma să plecăm în Coreea de Nord într-o vizită de documentare la invitația cotidianului de tineret din această țară. Delegație având membri: redactorul șef adjunct, Corneliu Ostahie (din păcate, acum, prea devreme ridicat la cele veșnice)- șeful și subsemnatul… membrul delegației!

Până să plecăm la aeroport, trecem în revistă știrile zile transmise pe fluxul Agerpres. Ne interesa, în primul rând, ce se petrece la Timișoara. De la Europa Liberă aveam, deja, informații, în schimb, pe fluxul agenției naționale de presă nu erau decât câteva știri despre „elemente turbulente” care s-au dedat la acte de vandalism, dar forțele de ordine au intervenit operativ. În concluzie, lucrurile încep să revină la normal.

După o zi și jumătate de zbor ajungem pa Phenian (Pyongyang), unde ne așteaptă trei tovarăși echipați în ținuta oficială a „Marelui Conducător”: tunică neagră închisă până la gât șapcă, tot neagră. Ne conduc la hotel, ne cazează, ne prezintă programul vizitei și apoi, la cererea noastră, mergem la Ambasada României. Ambasadorul Gârbea ne primește imediat și se interesează care sunt primele impresii. Nu am de lucru și îi spun: „Excelență, am citit programul, este foarte interesant și dens, dar am dori să vedem și un spectacol artistic, ceva deconectant, nu doar un program cu manifestări propagandistice”.

Apoi, văzând că ambasadorul dă din cap în semn de aprobare, plusez: „Poate ne ajută tovarășii coreeni să schimbăm ceva lei în moneda lor, ca să cumpărăm suveniruri pentru cei de acasă. Eventual, dacă nu putem schimba banii noștri, îi decontăm la întoarcerea în țară”.

Odată terminată vizita protocolară la ambasadă, plecăm și după ce ne întoarcem la hotel, Hua – din câte am, înțeles șeful peste ceilalți doi colegi și însoțitori (împreună cu care ne–a așteptat în mașină) -, își cere voie să lipsească, motivând că trebuie să meargă la redacție pentru niște treburi urgente. Revine după o jumătate de ceas. „Iată-ne, spune el, avem aici bilete pentru un spectacol de circ, joi seară. Este un spectacol distractiv, adaugă cu subînțeles și cu vădită ironie, fără propagandă”. După asta, scoate un teanc de bancnote, din care ne înmânează o cotă parte la fiecare: „Uite și niște bani, poate vreți să cumpărați, pentru cei de acasă, niște amintiri de la noi, de la tovarășii și prieteni coreeni”. Și iar bate un apropont: „Nu este nevoie să îi decontați, când reveniți în țară. Este o atenție ca de la tovarăș ziarist la tovarăș ziarist”.

Mai clar nici că se putea! Una din două: sau tovarășii coreeni aveau o intuiție absolut genială sau aparatele de ascultare, din mașina gazdelor, au fost perfect conectate pe recepție? Tertium non datur!

A doua zi a vizitei, adică miercuri, are un punct esențial pe agendă vizitarea localității Mengyongdae, acolo unde a văzut lumina zilei Marele Conducător, Kim Ir Seng. Adică Scorniceștiul lor! Pe drum, ni se povestesc tot felul de întâmplări din care să învățăm cât de genial era acesta din fragedă pruncie. La un moment dat, vrând să îmi leg șiretul la un pantof, pun piciorul pe un bolovan. Hua urlă cu disperare:„Nuuuuu!!!!” Apoi, văzându-mi uimirea, îmi explică pe un ton solemn:„Pe această piatră a stat Marele nostru Conducător atunci când avea trei ani și șapte luni, iar tatăl său îl învăța ura împotriva imperialismului japonez!”

Cornel, pur și simplu nu își vine în fire. Mă trage de o parte și îmi șoptește la ureche: „Măi frate, ăștia ne-au luat-o înainte. Noi, la Scornicești, încă nu avem o piatră de asta, memorială”.

Mai departe, vizităm stadionul pe care, în vară, s-a deschis Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților, al cărui țară gazdă a fost Coreea de Nord. Impresionant, ca dimensiuni și fastuos, parcă anume făcut spre a crea sentimentul de grandoare, de nemărginire. Mai departe, mergem la shopul diplomatic unde, cu bani în buzunar, mai că nu avem ce cumpăra. De obrazul gazdelor, luăm, totuși, niște mine de pix, niște vederi, ba Cornel cumpără și un săpun. Asta da cheltuială!

Păstrez și acum o altă întâmplare cu un tâlc aparte. Vizitând un muzeu din capitală, nu am de lucru și spun ceva despre Capela Sixtină. Pe care am avut ocazia să o văd, prin septembrie 1985, după ce, timp de trei săptămâni, am fost, alături de alți trei colegi din România, în Italia, la Levico Terme, la un curs de limbă și cultură italiană. Ghida mea, o ființă parcă plăsmuită din cel mai fin porțelan, mă ia de mână și mă întrebă la ureche în cel limbă putem vorbi. Îi răspund că în franceză, iar ea mă strânge și mai tare de mână și îmi șoptește cu ochii arzând: „Știu că risc foarte mult, poate îmi pierd și slujba, dar vă rog să îmi povestiți cum arată Capela Sixtină”. Respiră adânc și oftează cu ochii în lacrimi: „Măcar așa să o vizitez și eu fiindcă, în realitate, nu am să o văd niciodată’.

Luni, 25 decembrie, intrăm în linie dreaptă, fiindcă a doua zi plecăm spre Beijing. Acolo vom face o escală de câteva ore, după care luăm cursa spre București. Sunăm la ambasadă ca să îl rugăm pe Predescu, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai ambasadorului, să îl anunțe pe colegul său de la Beijing, Viorel Isticioaia, să ne preia din aeroport și să încerce să ne facă un program de câteva ore. Știam câte ceva despre evenimentele din piața Tienanmen, dar abia când am ajuns acolo am realizat dramatismul lor cumplit.

La telefon, Petrică, portarul și șoferul ambasadei, ne ia scurt: „Da’ voi aveți cu ce să vă întoarceți acasă?” „Cum să nu, zic, avem bilete de avion direct pentru București. La Beijing facem doar o escală.” Petrică nu se lasă:„Măi frate, voi nu știți ce e pe acasă? Nu v-au spus nimic tovarășii coreeni? Urcați-vă imediat în mașină și veniți la ambasadă”.

Asta și facem! Pe alee, Petrică ne pune la curent: „A căzut Ceaușescu! Acum noul șef la București este Corneliu Mănescu” (Într-adevăr, după cum aveam să aflu mai târziu, numele fostului ministru de externe, aflat, acum, în dizgrația lui Ceaușescu, semnatar, în primăvara anului, al Scrisorii celor șase, a fost vehiculat ca posibil provizoriu șef de stat.)

Ambasadorul Gârba ne primește imediat: „Băieți vă dau o veste istorică. În țară, a biruit revoluția, iar dictatorul a căzut!”. Ne dă apoi să citim lista membrilor Consiliului Salvării Naționale și Comunicatul către țară. Primul nume care îmi atrage atenția este cel al lui Ion Iliescu. Și asta pentru că, în octombrie 1968, după ce am vorbit cam foarte slobod la o ședința UTC pe facultatea de filosofie, cel care conducea ședința, Primul Secretar al CC al UTC, Ion Iliescu, a fost alături de Traian Ștefănescu, primul secretar al Comitetului UTC pe Centrul Universitar București, cel care m-a recomandat să fiu redactor șef adjunct al revistei „Universitas”, al cărei prim număr tocmai se pregătea de apariție. Așa am devenit redactor șef adjunct al revistei, redactor șef fiind regretata Jeana Gheorghiu, având-o colegă pe o studentă de la facultatea de matematică, Zoia Elena Ceaușescu.

Nimic deosebit, veți spune, numai că eu, în acel moment eram proaspăt ieșit din anul de repetenție, în care mă trimisese un anumit conferențiar universitar… fără bacalaureat, după ce mama fusese condamnată la ani grei de închisoare în urma unui denunța la securitate. „Mă, mi-a spus pe un ton mai mult decât academic cel poreclit de studenți Majurul, maică-ta a fost condamnată pentru delapidare din avutul obștesc, așa că tu nu poți să promovezi examenul la economie politică socialistă!”

Mai cunoaștem câteva nume din listă, dar, sincer să fiu, numele lui Ion Iliescu îmi inspira încredere! Împreună cu Cornel am redactat pe loc un mesaj de solidaritate cu țara și cu noua conducere democratică și ne exprimam dorința de a reveni cât mai curând acasă. Dar asta nu a fost totul. Ambasadorul a dat drumul tare la radio și la televizor, apoi ne-a luat, pe Cornel și pe mine, la fereastră și ne-a spus cu voce șoptită: „Astă seară, tovarășii coreeni oferă o recepție, la care va veni și un oficial de la partidul lor. Vă vor spune că în țară a avut loc o lovitură de stat militaro-fascistă și vă vor promite că, mâine, vă va primi Marele Conducător, care vă va acorda pe loc azil politic. Din informațiile pe care le aveam, așa vor să procedeze cu toți românii aflați în interes de serviciu aici. Ca să fiți siguri că nu veți avea probleme, dați-i lui Predescu pașapoartele și biletele de avion, iar el va veni mâine dimineață să vă conducă la aeroport”.

Pe alee, mergând spre mașina care ne aștepta în fața ambasadei, am recapitulat lucrurile și am înțeles că, într-adevăr, tovarășii nord-coreeni nu ne-au spus nimic despre ceea ce se petrece în România. Oare chiar nu știau nici eu sau?… Cât despre postul național de televiziune, aici nu se vorbea decât despre evenimentele din Panama și despre căderea lui Noriega

La hotel, Hua nu s-a mai putut abține:„Ce s-a întâmplat? Ați aflat o veste rea de la ambasadă?” Nu m-am mai putut abține și am strigat la el:„S-a întâmplat ceea ce știați și nu ne-ați spus, nemernicilor! Să vă fie rușine! Eu stau foarte aproape de Piața Victoriei, Cornel stă în Drumul Taberei, soțiile noastre sunt singure, iar noi nu avem cum comunica cu ele”.

Au tăcut, toți trei, cu strășnicie. După care au început să ne mitralieze cu întrebări:„Cine e Ana Blandiana? Dar Doina Cornea? Dar Silviu Brucan?” Și, bineînțeles, cine este Ion Iliescu!

Firește că la recepție lucrurile au stat exact cu prevestise ambasadorul. Înaltul oficial de partid coreean și-a exprimat profunda durere pentru „drama poporului român” (?!) și ne-a asigurat că, a doua zi, Marele Conducător ne va oferi azil politic „până când pacea va reveni în țară”. Despre procesul Ceaușeștilor, despre sentință și executarea ei, nici-un cuvânt! Din nou mi-am ieșit din sărite și i-am precizat că dorim să revenim cât mai curând acasă și să ne punem la dispoziția noilor autorități, cu care ne-am exprimat deplina, necondiționata solidaritate, în declarația pe care am scris-o și am iscălit-o în fața ambasadorului extraordinar și plenipotențiar al României la Pyongyang.

Marți dimineața, în holul hotelului, scena invitării la Marele Conducător s-a repetat. Stăpân pe situație, Predescu nu a cedat până nu ne-a văzut îmbarcați în avionul pentru Beijnig. Unde, bucurându-ne de extraordinara căldură umană a ambasadorului nostru, Angelo Miculescu – binecuvântată fie-i amintirea! – și a colaboratorilor săi, între care soții Viorel și Tania Isticioaia-Budura ocupă un loc cu totul aparte, am rămas până luni, 8 ianuarie 1990. Când am decolat spre București.