Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

George m-a omorât și nenea Dorel m-a înviat!

La acel început de an, 1968, Moș Gerilă nu s-a arătat prea darnic cu mine! Ba chiar aș zice că mi-a adus o zdravănă sancțiune pecuniară din partea unuia dintre cei mai importanți finanțatori: Nenea Dorel, fratele mamei. Cel care mi-a spus pe șleau că a decis să sisteze asistența financiară pe care până atunci mi-o acordase constant. Nu-i vorbă, ceva motive existau, ca de pildă banii pentru vreo trei costume de haine, un palton și vreo două sau trei perechi de pantofi și pe care i-am primit, printre altele, în decursul anului precedent. Sume frumușele, nu zic nu, care au contribuit într-o oarecare măsură, la sporirea încasărilor de la cafe-barul „Tosca” și de la locantele „Opera” și „Pisica epileptică”, numele de cod pentru localul din vecinătatea sediului facultăților de filozofie și de drept de pe Bulevardul (fost) 6 martie.

Ce-i drept, mai dispuneam eu și de surse alternative, adică din pensiile verișoarelor tatei, tanti Teodora și tanti Lenuș, dar mai ales de la verii mei, Gelly și Paul, dar parcă tot în stipendiile de la nenea Dorel, medic chirurg și director al spitalului „Colentina”, stătea baza. Și, de parcă asta nu erau de ajuns, nici după cam trei luni de când primisem severul avertisment nu se prea întrevedeau speranțe de ridicare a opreliștii, așa că se impuneau cu necesitate măsuri punctuale și eficiente. Drept pentru care, într-o duminică după amiază cam pe la jumătatea lunii martie, tare m-am mai bucurat când am constatat că peste mine a dat o zdravănă răceală.
De unde și ideea nemaipomenită a frățânelui meu de bohemă (și de an de repetenție la facultate), George Țărnea. Care mi-a și cerut pe un ton imperativ numărul de telefon al lui nenea Dorel. Vezi Doamne pentru a-l informa despre înrăutățirea alarmantă și crescândă a stării mele de sănătate. După care, cu o fisă de 25 de bani, de care încă mai dispunem la ultra-modestul meu buget, a mers la telefonul public din holului blocului E din Complexul Grozăvești, a format numărul și a glăsuit:
– Alo, domnul doctor Theodor Dumitrescu? Aveți un nepot, Șerban Cionoff? Dacă vreți să îl mai prindeți în viață, luați vă rog un taxi și veniți imediat la căminul Grozăvești. Iar, în final, pentru a fi sigur că mesajul său a fost recepționat după cum se cuvine, a încheiat pe un ton categoric: Vă decontăm noi cursa de taxi.

Las la o parte amănuntul că nu prea exista baza materială pentru ca noi doi să susținem această deplasare și iau act de faptul că în cam o jumătate de oră unchiul meu era deja în camera de cămin pe care o împărțeam frățește cu minunatul prieten și coleg de facultate Morel Zelțer. Aici, atmosfera fusese pregătită pentru a întări suspiciunea rezonabilă că subsemnatul se afla în pragul Styxului. Dovadă fețele sumbre ale grupului și câteva lumânări ținute în palme de către martorii oculari ai ceea ce urma să fie…
Chirurg-chirurg, dar, după cum lesne se poate ghici, nu i-a fost prea greu lui nenea Dorel să își dea seama cât de gravă era situația și să îmi facă o frecție pe spate, bineînțeles cu toată obida aferentă. Motiv pentru care am și icnit:
– Ia-o mai ușor, te rog sau vrei să îmi dau sufletul?
Moment prielnic pentru ca George să erupă patetic:
– Vedeți, domnule doctor, el nu știe dacă va mai prinde dimineața, dar vrea să ne facă să zâmbim. Vă implooor, faceți o minune!
Era, de-acum, prea mult și pentru nervii lui nenea Dorel.
– Bine, a zis el, sunt fratele mamei lui, așa că văr rog să mă lăsați singur cu el, ca să îmi spună ultima dorință…

Nici nu s-a închis bine ușa în urma grupului de asistenți la pre-priveghiul meu, că nenea Dorel, un om cam de statura lui John Wayne, mi-a aplicat o pereche de palme noi-nouțe, vorba lui Nea Mărin.
– Fir-ai tu să fii de golan! Mă faci să ajung la infarct cu telefonul acela dement. Continuând pe ton mai așezat și mai pragmatic:
– De cât ai nevoie, mă băiete? N-am acum la mine decât vreo 1500 sau 2000, ia-i pe ăștia, dar să vii mâine la mine, la spital, să îți cumpăr costum și pantofi. Iar după amiază să vii și pe la noi pe acasă , că precis mătușe-ta (tanti Tody, soția lui) o să îți mai dea ceva bani de buzunar.
Aceste fiind zise și făcute, salvatorul meu unchi a deschis ușa și a invitat îndurerata asistență:
– Hai, intrați, s-a produs minunea și a înviat!
Firește, la plecare, tot George a făcut bunele oficii de a–l conduce până la ieșire. Și, tot firește, fără a-i deconta cursa de taxi, dus întors, de vreme ce nenea Dorel venise cu mașina proprie, o Dacia 1100. Pe trepte, George nu contenea cu mulțumirile:
– Să vă dea Dumnezeu multă sănătate, domnule doctor, pentru ce minune ați făcut!
Asta întrecuse, de-acum, orice limită a bătăii de joc, iar nenea Dorel nu s-a mai putut abține. I-a pus mâna dreaptă pe umeri, lui George, l-a privit în ochi și i-a spus pe un ton răspicat:
– Auzi măi băiatule, neam de neamul meu nu și-a bătut joc de mine în halul ăsta. Să ne te mai văd în fața ochilor că nu știu ce sunt în stare să îți fac.
După care s-a urcat în mașină și dus a fost!

Cât privește promisiunea făcută la plecare, așa a fost și așa a rămas treaba câțiva ani buni. Până când, luându-și inima în dinți, George i-a trimis, prin mine, desigur, volumul său de „Balade” cu o dedicație de zile mari: „Lui Nenea Dorel, această carte, din partea unui nepot ingrat și regăsit”.
Peste ceva vreme, nu am mai răbdat și l-am întrebat pe destinatar ce impresie i-au făcut poeziile lui George. Răspunsul nu s-a prea mult lăsat așteptat:
– Ei, ce al lui e al lui, e talentat foc. Dar, numaidecât, și-a luat seama și a corectat afirmația, nu care cumva să înțeleg că i-a trecut supărarea:
– Da’ tot pușlama rămâne. Ca și tine!