Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Fombaliștii, cu opt culcat sau în picioare?

Moto: „Pupați-aș teneșii tăi/ De jucai fombal cu ei,/ Pupați-aș racheta ta/ De făceai mecibol cu ea!”  – Petre Dragu

Recunosc și nu îmi este rușine să o spun: sunt născut și am crescut în Caracal, oraș care a dat istoriei și culturii românești nume de referință, dar care, din păcate, de ceva timp, se află în atenția marelui public datorită nemerniciilor unui scelerat și ale unor indivizi care l-au tolerat și încă mai încearcă să îl facă scăpat de o dreaptă și meritată judecată. Asta ca să nu mai vorbesc despre neghiobiile care au circulat pe seama unor așa-zise minuni ale orașului, ca și despre acel car cu proști care (zice-se!) s-ar fi rupt tot aici, la Caracal. Foarte adevărat, în ceea ce privește povestea carului cu proști, adevărul a fost restabilit, cu probe temeinice, de către profesorul Dumitru Botar, un redutabil istoric și om de cultură, dar, după cum prea bine știm, există, la nivelul mentalului colectiv, o păguboasă inerție – ca să nu spun mai pe față: inepție! – care face ca anumite clișee și prejudecăți negative sau chiar denigratoare să aibă mai mult crezământ decât adevărul faptelor.

Cu toate acestea, ca unul care am acumulat, în timp, amintiri despre fapte și oameni din Caracal, amintiri peste care nu este drept să se așeze praful uitării, cred că pot și trebuie să le readuc în atenția cititorului , fie și doar pentru a încerca să îl ajut să aibă o imagine mai corectă și mai apropiată de realitate despre Caracal și despre zestrea sa. Dar, până atunci, dacă tot este să ne descrețim o țâră frunțile (vorba olteanului), dați-mi voie să vă istorisesc o pățanie de acum vreo patruzeci și ceva de ani, dar care merită să fie readusă în atenția dumneavoastră, stimați cititori.

Mă aflam eu, cam prin anul 1970 și ceva, acasă, la Caracal, în concediul de odihnă. Și unde puteam eu, după amiază, să îmi fac plimbarea decât „pe farfurie”, adică să dau ture pe piațeta circulară din jurul statuii din centrul orașului, adică acolo unde îi puteam întâlni pe partenerii mei de taclale și, după aceea, de o berică sau de o votcă la terasa din parc, al cărei șef de unitate era hâtrul Gică Nichifor?!

Am luat, așadar,la pas măsurat Farfuria și mare mi-a fost mirarea să îl întâlnesc pe bunul meu amic Sandu. De fapt pe prof.univ.dr. Al. S., de la Institutul de Petrol și Gaze din Ploiești, pe care, de fapt, îl cunoscusem din anii studenției , mai precis la Centrul Universitar București unde el avea o funcție de conducere întrucât Institutul de Petrol și Gaze (IPG)mai funcționa în Capitală. Ce-i drept, după ce am absolvit facultatea ne-am văzut mai rar, între timp survenind și mutarea IPG la Ploiești, așa că, bucuroși nevoie mare de revedere, am mers la un pahar de vorbă la sus-menționata terasă.

Și uite așa, din vorbă în vorbă, am aflat și motivul pentru care profesorul Al. S. îmi vizita urbea natală. Pe scurt, era președintele comisiei la examenul de bacalaureat la unul dintre cele două licee care funcționau pe atunci aici. Am mai stat noi de vorbă ce am mai stat, după care ne-am despărțit urmând să ne vedem a doua zi mai pe după amiază, fiindcă, dimineață, Nenea Sandu trebuia să meargă la o ședință la Inspectoratul școlar. Inspectorat la care șefă era însăși tovarășa Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceaușescu.

Până aici, toate bune și frumoase, numai că, a doua zi, să tot fi fost cu puțin după orele 8 fix trecute, m-am trezit la poarta casei cu o mașină mică. Dar nu cu o mașină oarecare, ci cu mașina primăriei! Din cele ce mi le-a spus șoferul, vădit copleșit de importanța misiunii sale, eram de urgență așteptat la „tov vice Diaconu”, Ștefan Diaconu, vicepreședinte al Consiliului Popular Orășenesc, ales „nea Fănică”.

Nici nu am intrat bine în birou și nici nu a apucat secretara să aducă dotarea de protocol – cafeaua și paharul de votcă, bine mascat, fiindcă eram înainte de ora 10, când „se dădea mira” la tării -, că Nea Fănică m-a luat scurt:
– Mă, Petrișoare, poți tu să faci un lucru bun pentru orașul nostru?

Luat direct pe numele meu mic, pe care nu îl știa decât puțină lume, fiind eu în acte și Petru, adică Petru-Șerban, nu mi-a rămas decât să dau din cap că am priceput.
– Mă băiete, și-a continuat Nea Fănică tirada, auzii că, aseară, te pupași de te albiși, colea, în centru, pe farfurie, cu președintele de comisie de la BAC!

După care, a intrat în subiect. Printre aspiranții la titlul de absolvenți ai liceului cu examenul de bacalaureat luat, se aflau și câțiva fotbaliști din echipa orașului. Care, vezi bine, foarte ocupați cu performanța, nu prea mai avuseseră timp și pentru studiul individual, așa că emoțiile lor și ale edililor erau de înțeles!

Spuneți și dumneavoastră, puteam să refuz o asemenea rugăminte? Mai ales că era vorba despre echipa de fotbal numită, după câte îmi amintesc „Răsăritul”, al cărei mentor era profesorul Ion Pârvulescu, un dascăl și un om de toată isprava, pe care îl prețuiesc și azi în mod cu totul și cu totul deosebit? Așa că, după amiază, când l-am revăzut pe Nenea Sadu i-am spus pe șleau ce și cum. Dar nici nu era nevoie, fiindcă , la județ, adică la inspectorat, cineva, un om de bine, îl pusese în temă în ce privește implicațiile politico-ideologice ale unei eventuale picări a BAC-ului de către tinere talente din județul care a dat țării pe „cel mai iubit fiu al partidului și poporului”!

Pus în fața acestei situații, ce era să mai facă bietul om? A dat din cap în semn că a înțeles despre ce este vorba în propoziție, așa că mie nu mi-a rămas decât să merg și să îl informez pe Nea Fănică despre rezultatul pozitiv al demersului. În consecință, s-a stabilit ca, la prima probă scrisă, la matematică, în capul primului rând de bănci, să se așeze un elev care știa bine cam ce este cu știința lui Pitagora, iar în spatele său să fie poziționate tinerele talente fotbalistice care să se poată inspira nestingherite din ce scria premiantul. Să nu mă întrebați cum aveau să fie recunoscute lucrările trăgătorilor cu șutul în balonul rotund, fiindcă este lesne de înțeles că, la cea puteau aceștia să scrie, operele lor erau de-a dreptul inimitabile și inconfundabile!

Se termină, prin urmare, prima probă scrisă, ies candidații din sală și numaidecât încep să curgă întrebările despre cum au decurs lucrurile. Brusc și dintr-o dată, unul dintre fotbaliștii-vedetă explodează:
– Să fie el al dracului, cu scrisu’ui cu tot, ăla de ne puserăți să ne luăm după el!

Vorbe grele care nu puteau să nu stârnească mari nedumeriri și pe care junele „fombalist” (cum le zicea regretatul gazetar Petre Dragu) a continuat pe un ton tot mai apăsat:
– Tâmpitu’ dracului, el îl tot scria pe 8 culcat, noroc că ne prinserăm noi și-l scriserăm în picioare! (Fiind vorba, desigur, despre o problemă în care trebuia să se recurgă la plus și minus infinit!)

De prisos să vă mai spun că, în condițiile astea, chiar că nu a mai fost nici-o problemă să fie identificate lucrările fombaliștilor și să ia notă de trecere. Să nu mă întrebați, acum, ce notă au primit, fiindcă nici că mai are rost întrebarea…