Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Forța de liant a hârtiei de o sută

Puțini, tot mai puțini, sunt, azi, cei care au prins vremurile când acest clișeu „forța de liant a hârtiei de o sută” făcea o fulminantă carieră în propaganda scrisă și vorbită. Clișeu care trebuia să exprime unitatea de nezdruncinat – sau indestructibilă, de monolit, etc, etc, etc – a partidului, a întregului nostru popor, în jurul… știm bine a cui anume!

S-a întâmplat, însă, ca această zicere să o aud într-un cu totul alt context fiind rostită de către hâtrul Octavian Stoica, prozator de solidă vână, din păcate, prea repede plecat dintre noi și nedrept de repede uitat. Întâmplare care datează de prin toamna anului 1971, anul în care au fost edictate funestele „Teze din iulie”, care au pus capăt perioadei de relativă, dar reală, deschidere politică și culturală din deceniul anterior și au dat cale liberă gândiri unice și cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, după aceea, și a „eminentei personalități politice, savantei de largă recunoaștere internațională”…

Și, de parcă asta nu ar fi fost destul, cam tot pe atunci a ajuns la urechile lui Nicolae Ceaușescu zvonul că scriitorii și ziariștii nu mai vor să primească drepturi de autor pentru creațiile lor, iar singura recompensă pe care o doresc, din adâncul inimii, este să li se facă onoarea de a elogia, prin slova lor scrisă, tipărită sau radiotelevizată, epoca istorică inaugurată de Congresul al IX-lea al PCR. Perioadă care, abia la Congresul al XI-lea, adică în anul 1974, avea să primească denumirea de „Epoca de Aur-Epoca Nicolae Ceaușescu”.

Așa se fac că, mergând într-o zi la casieria Uniunii Scriitorilor, ca să îmi încasez drepturile de autor, m-am trezit că mi se spune „gata cu plata!”. Subsemnatul nefiind, firește, singurul care a fost pus în fața faptului împlinit. Motiv pentru care curtea clădirii din Șoseaua Kiseleff nr. 10 parcă, unde acum se află sediul central al PSD, era plină ochi de condeieri care au venit aici cu oareșce speranță și urmau să plece… cam cu mâinile în buzunarele goale.

Ce-i drept, povestea nu a rămas fără ecou și, până la urmă, s-a găsit cineva care să informeze „acolo, sus” că o asemenea măsură arbitrară poate crea o stare de spirit deloc plăcută și care ar risca să fie comentată, în termeni deloc favorabili în presa de peste hotare. Așa că, peste o zi sau două, s-a revenit asupra deciziei și drepturile de autor au început să fie plătite. Ba chiar, prin redacții a început să circule zvonul că personal, Tovarășul, când a auzit despre poveste s-a făcut foc și pară și a ordonat să se deschidă baierele pungii.

După cum era lesne de bănuit, măsura cu pricina a fost intens comentată la restaurantul Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei și nu puține erau vocile care, uitând sau numai făcându-se că uită că se aflau sub supravegherea cooperativei ochiul și timpanul, slobozeau expresii nu prea măgulitoare la adresa celui care ar fi dictat măsura. Așa că nu m-am mirat de fel atunci când, adăstând în locantă, am abordat subiectul cu Tavi (Octavian) Stoica. Povestindu-i ce plasă am luat și în ce cumpănă financiar-existențială mă aflam.
— Lasă, m-a îmbărbătat Tavi, nu-i nimic. Asta a fost pentru noi o lecție de viață.
Văzând, probabil, că nu pricep încotro bate vorba lui, Tavi și-a mai luat o votcă și mi-a explicat:
— Cine crezi tu că a făcut, azi, cel mai mare scandal la casieria uniunii? Doi inși, Aurel Baranga și eu. Aurel Baranga pentru 3000 de lei și eu pentru 120 de lei.
Conchizând:
— Asta ca să vadă toată lumea cât de puternică este forța de liant a hârtiei de o sută!

Adevăr de netrecut pe care ni-l demonstrează, zi de zi, ceas de ceas și pas cu pas, cei treizeci de ani de capitalism de cumetrie, aici pe plaiurile Mioriței și ale zidului părăsit și neisprăvit.