Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Ion Traian Ștefănescu – un om, un destin, o lecție de viață

Nu așa aș fi vrut să scriu despre Ion Traian Ștefănescu, proeminentă personalitate a lumii noastre juridice, universitare și politice! Om care,  mei și altor colegi de generație ne-a marcat devenirea și ne-a oferit o lecție de viață cu totul aparte și plină de esențiale învățăminte. Dar, și de data aceasta, Doamna cu coasa, cea care lovește fără să aleagă, am hotărât să fie altfel, așa încât nu pot să încerc aici doar niște sumare și întristate gânduri…

L-am cunoscut pe Ion Traian Ștefănescu în octombrie 1968 în niște împrejurări cu totul aparte și, privind retrospectiv acești cincizeci și mai mult de ani, pot spune că, pentru mine, această întâlnire a fost un adevărat esențială. Eram atunci, în acel octombrie 1968,la scurtă vreme după ce repetasem anul doi  la facultatea de filozofie a Universității București, dar asta nu numai datorată neștiinței mele întru ale economiei politice socialiste, ci a nemerniciei unui așa-zis conferențiar universitar, H.N., care la examen mi-a spus direct și brutal: „Mă, mă-ta a fost condamnată pentru delapidare din avutul obștesc și, în cazul acesta, tu nu trebuie să promovezi examenul la economiei politică socialistă!”

Da, așa stăteau lucrurile, cu doi ani înainte, adică în 1966, mama, farmacistă la Caracal, fusese arestată în urma unul șantaj ordinar pus la cale de un provocator patentat al securității care voia cu orice preț să îi ia locul ca diriginte al farmaciei de stat nr.16 din Caracal. În 1965, la momentul izbucnirii nemernicei povești, tata avusese o discuție aprinsă cu acest mizerabil individ în urma căreia a făcut un atac cerebral și a murit la începutul lunii septembrie. În vara lui 1967 mama a fost condamnată la ani grei de temniță , iar autorul denunțului și două cirace mi-au trimis și un denunț la facultate.
În aceste împrejurări, este ușor de bănuit ce credem și ce spunem despre dreptatea și umanismul societății românești a timpului.

La fel de adevărat este, însă, și faptul că a existat un moment în care toate în care a trebuit să renunț la blestemele și furiile mele și să văd că există și o altă față a lucrurilor. A fost, acest moment, atunci în acea crucială zi de miercuri 21 august 1968, când Nicolae Ceaușescu a ținut cuvântarea în care a condamnat, în mod categoric, invadarea Cehoslovaciei de către armatele celor cinci  țări membre ale Tratatului de la Varșovia. Cuvântare care, după cum atât de bine se cunoaște, i-a adus liderului de la București un imens prestigiu internațional.

Vreau să fiu foarte corect înțeles: am avocat aceste împrejurări nu pentru a-mi crea, acum, o biografie de persecutat politic sau de victimă a regimului totalitar, ci numai pentru a da oamenilor de bună credință posibilitatea să aprecieze în ce măsură am fost determinat de cursul evenimentelor să fac o anumită opțiune care mi-a înrâurit, în mod decisiv, cursul vieții. Așadar, în acel octombrie 198, în dimineața zilei în care urma să se țină o importantă ședință de UTC a facultății de filozofie, am fost chemat la secretarul Comitetului de partid din Universitate, criticul și istoricul literar, Pompiliu Marcea, și mi-a dat un punctaj cu ce să vorbesc și… ce să tac după amiază la respectiva ședință. Evident că nu din activitatea politică mă cunoștea Pompiliu Marcea, mult mai probabil  din ceea ce publicam în câteva reviste de prestigiu precum „Viața Românească, „Luceafărul sau „Amfiteatru”. Numai că, mergând eu la ședință cu un costum de împrumut, m-am trezit la tribuna din aula universității că nu am la mine indicațiile de partid, așa că am spus ce îmi trecea prin minte. Nu mică mi-a fost, atunci, mirarea când, după ce primul secretar al CC al UTC, Ion Iliescu, adică cel care conducea ședința, a dat o pauză lucrărilor, a venit la mine cineva, o persoană foarte înaltă, care s-a prezentat Ion Traian Ștefănescu și m-a invitat să vin a doua zi dimineață la Comitetul UTC pe centrul universitar să discutăm câteva din problemele pe care le-am ridicat în intervenția mea.

Așa se face că, a doua zi, din student proaspăt ieșit din repetenție, am devenit membru în Biroul UTC pe Universitate și redactor șef adjunct al revistei „Universitas”, a studenților din Alma Mater bucureșteană. Redactor șef fiind regretata Jeana Gheorghiu, iar redactor șef adjunct, ca și mine, colega de la facultate de matematică, Zoia Elena Ceaușescu. Repet și întăresc, am povestit toate acestea nu pentru a-mi compune o biografie de persecutat, ci numai și numai pentru ca, mai tinerii noștri prieteni să înțeleagă că în acea perioadă de relativă – dar reală – deschidere politică și culturală au fost, la mai multe nivele de decizie politică, anumiți oameni pentru care nu conta exclusiv „originea socială sănătoasă”, atunci când era vorba să descopere și să încurajeze tineri care doreau să facă treabă serioasă și aveau nevoie să fie susținuți. Că, după atâția și atâția ani, unii dintre noi, cei aflați în asemenea împrejurări aparte și care au beneficiat de ajutorul unor asemenea oameni de excepție o mai recunosc sau nu o mai recunosc, asta este (și) treaba lor! Fapt esențial este și rămâne acela că asemenea oameni, inimoși, înțelepți și deschiși au existat și că ei ne-au ajutat să ne afirmăm în plan profesional și social, fără a mai plăti tribut unei obtuze și profund discriminatorii politici de cadre. Iar unul dintre acești oameni, pentru mine și, așa după cum am mai spus și mai înainte, pentru mulți din generația mea, a fost  și în mod categoric va rămâne pentru noi Ion Traian Ștefănescu!

Și când afirm și susțin acest adevăr am de partea mea, rolul său major în organizarea primelor colocvii naționale studențești, susținerea pe care au primit-o publicațiile din centrele universitare care, în acest fel, au devenit adevărate și curajoase entități creatoare, expresii ale spiritului novator al tinerelor generații din mediul universitar românesc. Indiscutabil, ademenea demersuri au avut, inerente și inevitabile limite, dar esențial este și rămâne faptul că  au existat oameni care ne-au încurajat și ne-au luat chiar apărarea pentru a putea să promovăm și să practicăm acea minunată „voioasă, liberă cugetare”.

Anii au trecut și, inerent, după ce am absolvit facultatea, drumurile de viață, ale profesorului Ion Traian Ștefănescu și ale mele, au avut trasee diferite. Dar am rămas cu domnia sa într-un permanent, deschis și sincer dialog și trebuie să spun că, pentru mine, fiecare întâlnire a fost o experiență unică și plină de multe învățăminte. Așa l-am regăsit pe omul și prietenul Ion Traian Ștefănescu și în cartea sa „Întâlniri cu Nicolae Ceaușescu”, apărută anul trecut la editura  MEDIAFAX. Carte de excepție atât prin bogăția de evenimente relatate, cât și prin realismul și prin acuratețea analizelor, dar, în primul rând, prin încărcătura de adevăr pe care o consacră și pentru care pledează cu o rar întâlnită devoțiune. „Resimt ca o datorie morală – mărturisește Ion Traian Ștefănescu – să relatez cât se poate de obiectiv ceea ce am trăit înainte de ‘89, numeroasele întâlniri cu Nicolae Ceaușescu și cu Elena Ceaușescu, în speranța că sunt de folos, într-o anumită măsură, pentru cei de zi, pentru cei de viitor”.

Am consemnat , tot aici, în acest colț de pagină, câteva dintre impresiile mele de lectură asupra acestei substanțiale demonstrații inclusă în fapte, despre o anumită parte a istoriei noastre contemporane, așa că nu vreau decât o învățătură, ghid de știință și de conștiință, cu care am rămas nu numai după ce am închis volumul, ci, dacă mă gândesc mai bine, acum după ce Ion Traian Ștefănescu s-a retras din aceasta lume, ea însăși, atât de pieritoare. Da!, această perioadă face parte din biografia mea, din viața mea. Nu o reneg și nu o ascund. Dimpotrivă, mi-o asum cu totul, cu binele și cu răul său și  răspund pentru ea! Dar nu voi permite nimănui să se folosească de ea pentru a acredita neadevăruri și ticăloșii, cu atât mai puțin celor care vor să își ascundă propriile vini și greșeli sau să pornească de aici vânătoare de vrăjitoare!

Fie-vă odihna senină, domnule profesor și prieten  Ion Traian Ștefănescu și vă făgăduiesc, la acest dureros ceas de despărțire, că nu voi uita niciodată lecția dumneavoastră de viață, de demnitate și de omenie!


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Boema. Cronica unor întâlniri memorabile”

  • o exista un maestru, dar care sa nu aiba un invatacel?…
    io nu cred. discipolul e masura maestrului.

    desavarsirea se manifesta prin daruire.
    nu e daruire, nu e desavarsire.

    desavarsirea maestrului trebuie cautata in discipoli.

    din cite vad
    Ion Traian Stefanescu
    E!
    un maestru.

    maestrul insamanteaza, daia si e nemuritor…

  • Asa a fost,asa esti ,asa sa ramai…

Gândurile lui Cristoiu (Mediafax): Este neliniștitoare credința românilor că cei din Diaspora au adus virusul

Breaking News:
Criza coronavirus

În Italia cifrele COVID-19 se „stabilizează”
Luminile s-au stins pentru „Ora pământului” în ciuda crizei
Să murim de râs, nu de coronavirus