Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Greața lui Sartre și scârba lui Trăsnea

Scotocind eu printre amintiri și căutând să aleg dintre ele pe cele mai în măsură să dea mărturie despre anii de boemă studențească și, apoi, de presă, adică de la 1965 și până la momentul de răscruce numit Decembrie 1989, mi-a fost dat să găsesc niște întâmplări al căror erau sau măcar martor nu am fost, dar pe care mă încearcă gândul să le repovestesc în acest ospitalier colț de pagină. Cu atât mai mult cu cât printre eroii lor principali (ca să spun așa) sunt personalități marcante ale acelei perioade. Așa după cum asemenea întâmplări la care nu am fost măcar martor ocular mi-au fost repovestite de către oameni cu care am avut privilegiul să mă întâlnesc în anumite ocazii pe care le socotesc a fi cu adevărat memorabile. M-am ferit, totuși, să o fac, zicându-mi că,de vreme ce nu am fost direct implicat, nu s-ar cuveni să le reiau sub proprie semnătură. Dar, gândindu-mă mai bine, am ajuns la ideea că,de fapt, și ele fac parte din ceea ce specialiștii numesc ,,istoria orală’’ și că, poate, ar fi bine să le repovestesc. Ajutând, la rândul meu, pe cât mă duce priceperea și pe cât este dispus cititorul să mă creadă, la o mai bună înțelegere a unui anumit segment dintr-o perioadă, extrem de complexă și de contradictorie despre care, încă, se mai discută recurgând la grila procustiană de lectură a unui ,,anticomunism’’ confecționat și promovat cal mai aprig tocmai de către descendenți ai unor ideologi și strategi ai sumbrei perioade a diktaturii proletariatului.

Una dintre aceste întâmplări, cu un haz și cu un tâlc aparte, pe care o voi povesti mai departe, îl are erou pe profesorul Ovidiu Trăsnea, reputat specialist în știința politicii, titularul acestui curs la Facultatea de filozofie a Universității București în perioada studenției mele. Curs care figura în programa anului IV, la secția de filozofie generală, dar la care, fiind curs facultativ, nu prea se înghesuia lumea să meargă. Contribuia la asta, într-o oareșce măsură,și ținuta, felul de a fi al profesorului, mina sa permanent acră, masca posacă (așa cum i-a și zis cineva), la antipodul modului în care, eminenți universitari din toate generațiile se comportau față de noi, studenții. Asta nu ne împiedica, însă, să îi citim cărțile sau articolele profesorului Ovidiu Trăsnea, apărute în publicații de specialitate și să îl respectăm pe autorul lor pentru originalitatea ideilor și pentru curajul demonstrațiilor pe teme , ele însele, inedite în dezbaterea politică și ideologică de atunci.

Că mina aceea posacă pe care o afișa, ușor ostentativ aș spune acum, Ovidiu Trăsnea era doar o mască, aveam să mă conving aflând, de la persoane care, într-un fel sau altul, intrau în relație cu el întâmplări care dădeau măsura felului său adevărat de a fi. Una dintre acestea fiind, prin excelență, aceasta în care eroul principal este un distins coleg al său,universitar de prestigiu.

Acest distins personaj se afla la capătul unei perioade de intense eforturi, după multe zile și luni de studiu, timp în care scrisese o carte rămasă de referință în materie. Se acumulaseră, însă, mari doze de oboseală și de consum nervos, așa că a trebuit să intre într-un concediu medical, după care spera să se refacă și lucrurile să revină la normal. Până atunci, era obligat să stea acasă și să ia o groază de medicamente. Dar, stând acasă, adică între cei patru pereți, domnia sa pierdea contactul cu lumea, mai ales că pe vremea aceea nu exista nici internet nici telefonul mobil, iar abonamentul pe telefon fix își avea schepsisul lui. Vreau să spun că nu se putea vorbi la telefon la fel de lejer cu o făceai prin viu grai. Adică, de putut se putea, dar nici cooperativa ochiul și timpanul nu stătea degeaba…

Este, astfel, de înțeles cu câtă bucurie a primit domnul conferențiar universitar (la acea vreme) vizita cu care îl onora profesorul Ovidiu Trăsnea. Prilej cu care discuția a pornit și s-a menținut ceva timp pe diagnostic și pe medicamentație. Subiecte care nu păreau să îl fi impresionat prea tare pe Ovidiu Trăsnea. De fapt, nu au părut să îi fi impresionat până la momentul în care gazda a pronunțat numele unui tranchilizant extrem de puternic pe care îi fusese recomandat să îi ia numai cu avizul expres al medicului, și numai în condițiile în care celelalte medicamente nu și-ar fi produs efectul.

Nici nu a apucat bine gazda să pronunțe bine denumirea, că fața lui Ovidiu Trăsnea, până atunci posacă și cam indiferentă s-a destins într-un zâmbet larg.

– Ohoo, domnule coleg – a grăit cu multă plăcere domnia sa – dar acesta este un medicament pur și simplu extraordinar. Te invidiez că l-ai găsit, fiindcă și mie îmi trebuie de multe ori câte o doză din el.

Apoi, văzând nedumerirea din privirea interlocutorului, a întărit:

– Este absolut nemaipomenit ce senzație îți dă. Pe cuvântul meu de onoare. Pur și simplu îți dă o extraordinară scârbă de tot și de toate!

Acestea fiind zise, numaidecât,pe chipul lui Ovidiu Trăsnea a revenit masca posacă.

Cam asta a fost pățania și ani la rând am tot povestit-o , făcând fireasca legătură a replicii profesorului Ovidiu Trăsnea în special cu lipsurile și cu privațiunile cu care românii s-au confruntat în ultima perioadă premergătoare evenimentelor din decembrie 1989. Doar că, dacă stau și mă gândesc mai bine, această replică își capătă o dureroasă actualitate în zilele noastre. Adică acum, când dezamăgirea față de prestația pseudo-clasei politice este cvasi-generală. Motiv pentru care mă gândesc din ce în ce mai serios să îl sun pe venerabilul universitar care a fost eroul principal al întâmplării și să îl rog să îmi spună cum se numea medicamentul-minune.

Nu de alta dar văd că nu mai ține doar cu terapia prin lectura cărții lui Jean Paul Sartre „Greața”, iar la o altă soluție salvatoare din partea urmașilor Mioriței și a legendei zidului părăsit și neisprăvit nu cred că mai am a mă aștepta.