Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Întrebarea care l-a lăsat fără grai pe Emil Bobu

Cei care mă cunosc știu că nu-mi stă în fire să mă laud și nici să îmi atribui cine știu ce gesturi de mare frondă din vremile de dinaintea lui decembrie 1989. Deși, la drept vorbind, treaba asta se poartă iar printre auto-declarații dizidenți de azi regăsesc și personaje care, exact la acea vreme, veneau cu multă insistență la redacția „Scânteii tineretului”, mai ales în prejma lui 26 ianuarie, ziua de naștere a „Tovarășului” doar-doar vor prinde și ei un loc mai în față în coloanele de înflăcărate omagii. De aceea, cu niște ani în urmă, i-am propus prietenului Ion Cristoiu, să mai răsfoim colecțiile cotidianului central al CC al UTC și să ne reamintim, cu cărțile pa masă, cam ce scriau sau ce acceptau să semneze anumite persoane care azi, vorba românului, nici usturoi n-au mâncat și nici gura nu le miroase!

Operațiune pe care, din păcate, nu am putut să o ducem la bun sfârșit deoarece, din paginile de ziar, o mână calificată decupase anumite coloane unde, de bună seamă, se aflau și semnăturile care puteau să le dea masca jos subiților anticomuniști…

Revenind,acum, la ale noastre, recunosc faptul că, prin potriviri de lucruri asupra cărora nu are rost să mai stăruiesc acum, prin anul 1982 sau 1983,am fost cooptat în „colectivul de cuvântători” ai secției de propagandă a CC al PCR. Colectiv coordonat de Emilia Sonea, la acea vreme adjunct al șefului secției, din care făceau parte mai mulți ziariști din presa centrală și care trebuia să dea formă finală cuvintelor pe care vorbitorii le vor rost de la tribuna forumurilor de partid și de stat, plenare, conferințe naționale sau congrese. De regulă, se proceda cam așa: de la județe, se trimitea o formă a acestor alocuțiuni,redactată de către activiștii cabinetului județean de partid sau de către corespondenții locali ai „Scânteii, formă care, apoi, trebuia rafistolată de către noi, cuvântătorii. La rândul ei, această formă fixă avea următorul sumar: 1. Exprimarea emoției puternice, de neuitat pe care o trăia vorbitorul sau vorbitoarea după ce audiase magistrala expunere; 2. Raportarea succeselor cu care colectivul de oameni ai muncii pe care îi reprezenta întâmpină acest eveniment memorabil;3. Recunoașterea lipsurilor și neajunsurilor și asumarea angajamentului de a le elimina cât mai grabnic;4. Exprimarea deplinei adeziuni la politica externă a partidului și statului nostru; 5. Reînnoirea angajamentului de a face totul și de a nu precupeți nici-un efort… Structură tematică pe care, mai în glumă mai în serios, tot noi, cuvântătorii, am numit-o: „Ura-ura, trei rachete, critica și-angajamente!”

Am mai istorisit , tot aici, câteva isprăvi nostime legate de confecționarea, învățarea și apoi recitarea cuvintelor, dar,d e data asta, cred că nostimada are un rost aparte. Pentru- că, de data asta, personajul său principal este Emil Bobu, pe atunci tovarășul Emil Bobu, secretar al CC al PCR și unul dinte cei mai temuți diriguitori ai regimului, recunoscut prin viclenia cu care știa să se pună bine în ochii cuplului conducător. Se și povestește,de altfel, că debutul fulminantei sale cariere pe linie de partid și de stat l-a marcat o întâmplare dintr-o noapte în care Tovarășul și Tovarășa se aflau într-o vizită de lucru în județul Suceava, unde prim secretar al județenei de partid era chiar Emil Bobu. Pe care, la miezul nopții, Nicolae Ceaușescu l-a aflat dând tururi în grădina reședinței oficiale. Mirat de prezența lui Bobu acolo și încă la acea oră, mult stimatul și iubitul l-a întrebat cu ce ocazie. Întrebare la care acesta a răspuns că el, în calitate de mare gazdă pe line de partid și de stat, a venit și va rămâne acolo toată noaptea pentru a fi sigur că nimeni nu va îndrăzni să tulbure somnul liniștit al Tovarășului și al Tovarășei.

Revenind la mecanismele redactării și retușării cuvintelor, trebuie să mai spun că în calitate de adjunct al șefului secției de propagandă a CC al PCR, Emilia Sonea avea schița de sumar pe care ne-o și prezenta înainte de a ne apuca de treabă. Dar nu înainte de a face o precizare pe care mă simt dator să o fac în spiritul respectului pentru adevăr. S-a spus și s-a scris, după căderea regimului monopartid, că Emilia Sonea era o persoană autoritară și obtuză, cu care nu puteai dialoga. Dați-mi voie să spun că lucrurile nu erau deloc așa; dimpotrivă, era un om cu care puteai dialoga, cu argumente firește, care accepta opinii divergente și era dispusă să renunțe la opiniile sale dacă o convingeai că opiniile tale sunt corecte și valide. Bineînțeles, nu era vorba despre negarea principiilor politice diriguitoare, dar pe nuanțe și pe logica demonstrației, cu Emilia Sonea se putea dialoga.

Ne apropiam, așadar, de data reuniunii de partid, parcă totuși o plenară,iar majoritatea textelor erau deja gata. Surpriza a venit, însă, atunci când tot colectivul nostru de cuvântători a fost convocat în biroul Emiliei Sonea, la o discuție cu tovarășul Emil Bobu. Care venise să vadă, personal, în ce stadiu ne aflăm și să ne dea prețioase indicații și orientări. Numai că, deși ne așteptam la ceva noutăți extraordinare, Emil Bobu nu a făcut decât să repete lucruri știute, pur și simplu truisme propagandistice de care și noi eram sătui. Terminându-și,Emil Bobu, logoreea, gazda, adică Emilia Sonea, ne-a întrebat, pro forma, dacă avem de pus întrebări tovarășului secretar. N-am avut ce face și am ridicat două degete , după care am spus cam așa ceva:Tovarășe secretar Emil Bobu, dumneavoastră ați venit aici foarte probabil din cabinetul tovarășului secretar general și cred că,de-acum, cunoașteți și principalele idei din expunerea pe care o va prezenta mâine , la deschiderea lucrurilor. V-am ruga, așadar, să ne spuneți câteva dintre ideile noi pe care le va conține această expunere pentru ca vorbitorii să se refere la ele și să le susțină în funcție de problematica specifică a colectivelor din care fac parte.

Acum nu că vreau să mă du eu important, dar se pare că întrebarea mea l-a luat pur și simplu prin surprindere pe Emil Bobu. Care a mai morfolit niște fraze, după care și-a luat hârtiile și dus a fost! Mă așteptam, de ce să nu o spun?, ca Emilia Sonea să îmi atragă atenția că am făcut o nefăcută. Da* de unde?! M-a privit pe sub ochelari, dându-mi de înțeles că pe undeva aveam dreptate, după care noi, cuvântătorii ne-am retras în liniște și fără pierderi. În schimb, pe hol, m-a tras deoparte colegul meu Mihai Coleșiu (zis Bobiță) de la „Munca”, organul de presă al IGSR, care mi-a zis-o pe șleau:
— Mă, tu ești zbanghiu? Ce idei originale visezi. Păi nu ști care este cea mai originală idee: Aoleoooo, mare mai ești, pupate-aș eu…
Încheind cu niște vorbe „incapabile de a vi le reproduce”, vorba eternului și fascinantului Nenea Iancu.