Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Gică Grecu’, un pokerist caracalean care ar merita o recunoaștere internațională

Se vorbește, pe bună dreptate, despre eminenți români care, deși au merite de pionierat în domenii esențiale ale științei, artei și culturii universale, nu au beneficiat de recunoașterea bine-meritată. Și asta din motive care nu mai țin de sfera criteriilor de exigență în respectivele domenii, ci au legătură, mai degrabă cu alte jocuri de interese și de putere care se reglează la o masă a negocierilor unde România nu are acces. Situație în care nu ne rămâne decât să fluierăm a pagubă și să Ne resemnăm. Sau, și mai rău, să asistăm cu o lașă pasivitate la linșajul mediatic la care a fost supusă ideea „protocronismului românesc’’, formulată de eminentul cărturar Edgar Papu; de fapt nu versiunea originală ci o parodie a sa lansată și vehiculată anume pentru a o compromite!

V-aș ruga, însă, să nu îmi luați în nume de rău dacă, în aceeași notă a făcutului haz de necaz și a fluieratului a pagubă, am să vă povestesc, de data asta, despre un românaș de-al nostru pe care profesioniștii în materie l-au socotit, la vremea sa, adevărat performer în ale pokerului: caracaleanul Gică Grecu’. Și care, dacă ar mai fi trăit, sunt sigur că ne-ar fi reprezentat cu cinste în competițiile internaționale care,după cum am aflat, se desfășoară în Patria Statuii Libertății.

Era, acest Gică Grecu’, un personaj al boemei orașului meu natal, Caracal, vestit pentru mâna calificată cu care aranja cărțile și scutea bani frumoși din arta pokerului. Înalt și slab, ajuns cam la vreo cincizeci și ceva de ani pe când eram eu adolescent, Gică afișa o morgă care impunea respect, chiar dacă nimeni nu putea să bage mâna în foc și să spună unde anume avea deschisă cartea de muncă. Se trăgea, însă, dintr-o familia respectabilă a urbei, așa că lumea îl privea cu oarece curtoazie și înțelegere. Nu am avut ocazia să îl abordez direct, dar, până la urmă, întâmplarea a făcut să îl întâlnesc și încă într-o împrejurare cu totul aparte, despre care vreau să vă și povestesc…

Se întâmpla asta pe la începutul anilor ‘80, când, aflat în vacanță la Caracal, câțiva cunoscuți s-au gândit că mi-ar putea oferi un subiect pe cinste numai bun să apară în „Scânteia tineretului’’. Așa că, într-o dimineață, am primit un telefon de la Miliția orașului, fiind invitat să cunosc pe cineva care mi-ar putea deveni personaj pentru un articol… cu poantă! Ajungând în biroul comandantului, am găsi acolo un domn cam între două vârste care stătea cuminte și spăsit pe un scaun undeva într-un ungher al încăperii.
— Hai, l-a încurajat comandantul, povestește-i tovarășului ziarist, ce s-a întâmplat.

Ceea ce omul a și făcut. Pe scurt, el se afla, cu o seară înainte, în gara Caracal și așteptând să ia trenul spre București, după ce tocmai îl pierduse pe cel foarte de curând plecat de sub nasul lui. Din vorbă în vorbă, am mai aflat că omul era inspector sau cam așa ceva într-un minister și fusese în delegație la Balș, la întreprinderea de osii și boghiuri. Dar, fiindcă de acolo nu avea tren direct spre Capitala scumpei noastre patrii, a venit la Caracal, unde i s-a întâmplat pocinogul.

Ei și cum sta omul nostru pe o bancă în sala de așteptare, fiind cam singurel în încăpere, numai ce au venit la el câțiva inși care l-au luat cu binișorul și până la urmă l-au convins să amâne întoarcerea și l-au invitat la o partidă de poker urmată, dacă am înțeles bine, de mici delicii senzuale cu fetițe calificate în materie. Spuneți și dumneavoastră, puteai să refuzi o asemenea ofertă? Firește că nu! Drept pentru care, s-a urcat într-un taxi împreună cu echipajul și au mers ață (vorba olteanului!) la o casă cu curte și cu o masă anume pregătită pentru toate cele. Dar, ceasul rău pisica neagră!, bietul om nu numai că a pierdut toți banii, ba, încă, a mai rămas și dator, trebuind să lase în gaj actele și haina de la costum. După care, dat afară fără multă vorbă, nu i-a mai rămas decât să se ducă la Miliție și să anunțe cazul.

Da, dar ce te faci dacă bietul om nu știa nici numele străzii și nu își amintea decât foarte vag pe unde se afla casa cu bucluc?! În cazul acesta oamenii legii nu aveau decât să meargă pe supoziții și, fiindcă era vorba despre o partidă de poker, bineînțeles că primul nume care l-a venit în minte a fost cel al lui Gică Grecu’. Cel care, peste nici un sfert de oră, a intrat, țanțoș și zâmbitor, în birou, salutându-ne cu multă cordialitate:
— Am onoarea, tovarășe comandant, respect tovarășe ziarist. Cu ce vă pot fi de folos?
— Lasă gargara, Gică, i-a tăiat-o scurt comandantul, și răspunde la întrebări. Numele și prenumele.
— George (și nu mai știu cum n.n.)
— Vârsta?
— În jur de 60 de ani.
— Ocupația?
— Casnic, a răspuns Gică, după care nu a mai putut răbda și a întrebat:
— În ce problemă sunt cercetat, tovarășe comandant?
— Cum în ce problemă? s-a burzuluit comandatul. Ia spune, îl cunoști pe dânsul care stă pe scaun, acolo?
— Nu am avut onoarea, dar dacă doriți facem acum cunoștință…
— Nici dumneata nu îl cunoști pe Gică? a continuat comandantul ancheta.
— Nu, a răspuns la fel de categoric precum Gică, bietul om.
— Bine, a oftat cu năduf comandantul, atunci spune-i și lui nea Gică tot ce ne-ai spus și nouă.

Priveam, amuzat nevoie mare, figura lui Gică Grecu’ și cu greu mă puteam abține să nu izbucnesc în râs, văzând cum i se aprind obrajii pe măsură că victima inocentă înainta cu istorisirea.
În final, Gică a erupt:
— Tovarășe comandant, vă rog foarte mult să luați toate măsurile care trebuie pentru a-i pedepsi pe acești nemernici și vagabonzi. V-am spus de atâtea ori că îmi este și rușine, din cauza lor, să îi mai invit pe la noi, pe la Caracal, pe colegii mei la un simultan.

După care, s-a întors spre reclamant și, cu o mină gravă și solemnă, a recitat:
— Stimate tovarăș, în numele școlii de poker din Caracal și al meu personal vă prezint scuzele noastre pentru acest rușinos incident. Și vă invit să fiți membru de onoare al clubului nostru!

Cu asta, treaba putea fi clasată, fie și numai parțial…
Dar, între timp, nici echipajul miliției orășenești nu pierduse timpul, fiindcă, luându-se după ce povestise păcălitul bucureștean și mai având oareșce date, i-au identificat pe cioflingari și i-au recuperat celui păgubit haina și mapa cu acte. Mai puțin, desigur, suma in integrum. Așa că am părăsit, cum s-a zice, în liniște și fără pierderi încăperea. Cât despre articol, nici vorbă despre așa ceva, dat fiind cursul evenimentelor care nu se preta la un reportaj pentru rubrica de morală a cotidianului central al CC al UTC.

Aproape că și uitasem de toate astea, când, peste vreo două sau trei zile, în „Parcul Constantin Poroineanu’’, minunea orașului nostru, am dat nas în nas cu inspectorul de la minister, aflat pe o bancă împreună cu Gică Grecu’ și cu alți membrii ai clubului caracalean de poker. De cum m-a văzut, insul s-a ridicat de pe bancă și mi-a spus cu un aer confidențial:
— Am mai rămas, aici, pe la nenea Gică, fiindcă oricum aveam de recuperat câteva zile din concediul pe anul trecut…