Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Nicu Ceaușescu și cazul „meditația transcendentală”

S-a discutat mult, și înainte de Decembrie `89 și după, despre „Meditația Transcendentală”, o încâlcită poveste în care au fost implicate nume sonore din viața culturală și științifică a țării și care s-a soldat cu drastice măsuri punitive luate împotriva lor la comanda autorității supreme a partidului și a statului. Măsuri care au dos la scoaterea de viața publică a celor pe care anchetele Securității i-au socotit vinovați pentru că, în au dat curs unor practice total incompatibile cu ideologia călăuzitoare a regimului politic al partidului unic: materialismul dialectic și istoric. Nu aș dori să mă pronunț dacă acele experiențe colective care au avut loc în ultima parte a anilor `70 din veacul trecut aveau sau nu valoare științifică, așa că voi da crezare explicației pe care unii dintre participanți la ritualurile „Meditației transcendentale” au invocat-o și anume că a fost, mai degrabă vorba despre o provocare binevenită în spațiul anost și închis în care trăiam cu toții, implicit o șansă de a evada din acest spațiu. Cu toate acestea, nu pot nici să acord credit necondiționat unor personaje care, după ce prin 1983, i-au scris lui Nicolae Ceaușescu lăcrămoase epistole în care combinau autocritica și lingușeala, persoane, iar, astăzi, pozează în mari persecutați ai regimului. Cu atât mai mult cu cât cunosc prestigioase personalități ale mediului științific și universitar care au fost supuse unor persecuții pe cât de nedrepte pa atât de mari dosarul „Meditația transcendentală”. Una dintre aceste remarcabile personalității este, fără doar și poate, profesorul universitar Mihai Golu, eminent cercetător în știința psihologiei și generos dascăl al atâtor generații. Recunosc, deși am avut bucuria de a-l cunoaște pe domnul profesor Mihai Golu încă din anii studenției, care m-a onorat cu simpatia și încrederea domniei sale, despre acest subiect extrem de sensibil nu am discutat prea mult. Cu toate acestea, am cunoștință despre o anumită întâmplare, despre care îmi îngădui să cred că putem să discutăm, acum, și să tragem anumite învățăminte aparte.

Am înțeles mai întâi că, după ce a participat la câteva ședințe ale „meditației”, profesorului Mihai Golu i s-au părut că există câteva serioase semne de întrebare, așa că l-a invitat și pe profesorul Paul Popescu-Neveanu, și el reprezentant de vază al științei psihologiei, să îl însoțească la o ședință pentru ca, apoi, să ajungă la o încheiere judicioasă. Reacția lui „nenea Paul”, cum îi spuneau prietenii și colegii a fost piramidală:
— Eu vin, dar băutură este?
— Nu este, i-a răspuns Mihai Golu.
— Dar ceva femeiuști, dispuse să ne distrăm împreună, sunt?
— Nuuuu, nu sunt, a venit răspunsul.
— Atunci de ce să mai vin?, a închis nenea Paul discuția.

Aceasta este varianta care a circulat multă vreme în lumea universitară și pe care o reproduc cu mențiunea că așa a intrat ea în istoria orală asupra evenimentului. Adevărată sau nu, sigur rămâne, însă faptul că , până la urmă, Paul Popescu-Neveanu nu a mers la reuniunile acelui ritual de tip asiatic și, astfel, a scăpat de belele. În schimb, Mihai Golu a mers și chiar a redactat un material pe care l-ar fi înaintat Ministerului Învățământului, dar, după toate informațiile, ministra Aneta Spornic nu a cutezat să îl prezinte „mai sus”, adică Elenei Ceaușescu!

Ce a urmat, se cunoaște. Raportul Securității – și nu al ministerului învățământului – a fost discutat în ședința Comitetului Politic Executiv al partidului, a fost discutat în ședința din 27 aprilie 1983 și s-a decis excluderea din partid și din învățământul universitar sau de cercetare a mai multor oameni valoroși printre care și profesorul universitar Mihai Golu. Țin minte ca acum, era într-o marți spre seară, când, fiind la redacție, la „Scânteia tineretului”, ca responsabil de număr, am primit un telefon de la profesorul Mihai Golu, care, cu o voce stinsă, mi-a cerut să scot din pagină articolul său care urma să apară în ediția de a doua zi a ziarului.
— Mâine, mi-a spus domnia sa printre lacrimi, este ședința în care să fiu exclus din partid.

Atâta a putut să îmi spună și a imediat închis telefonul. Normal, l-am informat, numaidecât, pe redactorul șef al ziarului, pe Emil Marinache, gazetar serios și aplicat și om de solidă probitate morală. Situația nu era deloc ușoară fiindcă articolul profesorului Mihai Golu figura în sumarul transmis spre avizare editorului, adică la CC al UTC,precum și la secția de presă a CC al PCR, așa încât ne-publicarea articolului trebuia temeinic argumentată. Fără să stea mult pe gânduri și,mai cu seamă, ținând seama de gravitatea situației, Emil Marinache l-a sunat direct pe primul secretar al CC al UTC, Nicu Ceaușescu.

Eram în biroul redactorului șef, așa că am asistat la dialog și pot să îl reproduc și acum.
— Există, a întrebat Nicu Ceaușescu, probleme de natură științifică sau politică și care fac nepublicabil articolul?
— Nu există, i-a răspuns redactorul șef.
— A fost informată, în mod oficial, conducerea ziarului de către secția de presă a partidului, de către Centrul Universitar de partid București sau de către Comitetul de partid pe universitate că, mâine, urmează să fie exclus din partid tovarășul profesor universitar Mihai Golu?
— NU!
— Atunci publicați articolul!

Asta a fost decizia primului secretar al CC al UTC, Nicu Ceaușescu și, odată comunicată, discuția telefonică a luat sfârșit. A luat sfârșit,însă, numai această discuție, pentru că a doua zi, chiar de la primele ore, s-a aprins o altă discuție. Dacă nu mă înșel, înaintea ședinței de sumar de la ora 10,a sunat însuși secretarul cu propaganda al CC al PCR, Petru Enache, și pe un ton foarte nervos a cerut lămuriri în legătură cu apariția articolului. Calm și măsurat cum îl știam, Emil Marinache, redactorul șef ,i-a reprodus, cuvânt cu cuvânt, discuția telefonică avută, în seara precedentă, cu „tovarășul Nicu”. După care, secretarul CC-ului nu a mai avut nici un alt cuvânt de spus.

Seara, am fost acasă la profesorul Mihai Golu, care locuia pe atunci pe șoseaua Ștefan cel Mare, aproape de intersecția cu Calea Dorobanților, ca să îi duc câteva exemplare din ziarul unde îi apăruse articolul și i-am povestit întâmplarea.

Firește, după aceea, l-am reîntâlnit pe distinsul meu dascăl de psihologie, Mihai Golu, în mai multe ocazii, de data asta faste, dat fiind faptul că după evenimentele din decembrie 1989 domnia sa și-a recăpătat locul atât de binemeritat în marea familie a Almei Mater Bucureștene. Am evitat, mărturisesc, să mai evoc împreună cu domnia sa, această secvență de viață, așa după cum, cu bunul simț și cu decența ce îl caracterizează, nici domnia sa nu a făcut paradă de ea.

Iar dacă am evocat-o eu, aici, în acest colț ospitalier de pagină, am făcut-o numai și numai pentru a-i ajuta, în primul rând pe mai tinerii noștri cititori, să înțeleagă mai bine și să judece mai corect momente semnificative ale unui trecut nu prea îndepărtat, din ale cărui lecții au încă multe de învățat…