Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Doamna Lisette și urmașa coanei Smaranda, moașa diplomată

Aflându-mă, în aceste zile, la Iași – această Florență a României, cum în chip memorabil i-a spus G.Călinescu – am avut plăcuta surpriză de a găsi, la prestigioasa librărie „Junimea”, cartea lui F. Brunea-Fox „Reportajele mele.1927-1938”, apărută la editura POLIROM. De fapt, o reeditare a cărții apărută în 1979, sub îngrijirea doamnei Lisette Daniel-Brunea, soția Prințului reportajului românesc. Iașiul fiind, de altfel, orașul în care Brunea-Fox și-a început cariera jurnalistică și pe care, după cum ne spune doamna Lisette Daniel-Brunea, avea să îl părăsească la numai douăzeci de ani.

Prilej cu care mi-am amintit că, cu patruzeci și mai bine de ani în urmă, am avut onoarea să îi fiu prezentat, mai precis atunci când venisem să îmi înmâneze textul unei evocări a lui Tudor Arghezi, pe care i-l solicitasem telefonic cu doar câteva zile în urmă. Text care, vă veți mira poate, a apărut, fără nici-o modificare!, în revista „Tânărul leninist”. Aceasta a fost, spre regretul meu, sigura ocazie cu care am putut să mă aflu în preajma celui pe care George Macovescu l-a numit „purtător al florii tinereții veșnice”. În schimb, pe soția sa, doamna Lisette, am avut șansa să o întâlnesc în dese rânduri, atât înainte cât și după 1989. (Folosesc aceasta delimitare cronologică, fiindcă știu că, pentru unii, este, încă, de bon ton să își rescrie biografiile din anii precedenți lui decembrie *89, punând o categorică demarcație între „ce am fost” și „ce am devenit”.)

Pe doamna Lisette, am cunoscut-o încă de prin 1967, când student fiind la facultatea de filosofie, am început să colaborez la revista „Viața Românească”. Domnia sa împărțind biroul, în redacția revistei aflată pe Bulevardul Ana Ipătescu nr.15, cu N. Tertulian, Vladimir Colin și Jean Grossu. Am mai avut ocazia să o evoc, în acest atât de ospitalier colț de pagină, pe doamna Lisette, dar mărturisesc că îmi face o mare plăcere să îi dedic, ori de câte ori am ocazia, un gând frumos și senin.

Scriam mai înainte că am întâlnit-o în dese rânduri pe această adevărată doamnă și înainte și după 1989. De fapt, după această bornă cronologică, ocaziile au fost nu puține dat fiind faptul că, după moartea lui F. Brunea -Fox, doamna Lisette s-a mutat într-un bloc situat foarte aproape de Primăria sectorului 1,adică foarte aproape de locuința noastră din strada Veronica Micle, imediat lângă Șoseaua Nicolae Titulescu. Și trebuie să recunosc fără teama că aș exagera, că fiecare întâlnire cu doamna Lisette era , pentru mine și pentru soția mea, un prilej de delectare și de frumoase învățături. Așa cum a fost, fără îndoială, și cea pe care o voi povesti mai departe. O întâmplare la care m-a dus gândul recitind portretul Coanei Smaranda Dincă, moașă diplomată, așa cum l-a trasat, în tușe acide, însuși F. Brunea-Fox: „Era o matahală negricioasă, ciolănoasă, construită din linii mari și aspre. Trebuie că avea vreo cincizeci de ani. Poate mai mult. Pe fața cenușie, întinsă ca o piele de tobă, nasul era singurul amănunt mai particular.(…) Am constatat că nu știe păstra continuitate în debit, rupe firul narațiunii când nici te aștepți, se împotmolește în explicațiuni secundare, însă știe să utilizeze toată gama tonurilor, de la șoaptă la stridență”.

Mă aflam, așadar, în vizită la doamna Lisette, cam prin mai-iunie 1990, atunci când unde te întorceai dădeai peste un inchizitor de ocazie și puritan politico-ideologic pornit să te întrebe fără ezitare: „Ce ați făcut în ultimii cinci ani?” Întâmplarea a făcut ca în aceeași vizită să întâlnesc o doamnă din speța celor despre care Grigore Alexandrescu a spus că „atestatul vârstei nu vor ca să-l primească”. Doamna cu pricina fiind însoțită de un personaj imberb, despre care am aflat, ceva mai târziu, tot de la doamna Lisette firește, că îi este dandy personal și nu nepot sau strănepot așa cum am crezut eu inițial luându-mă după aparențe. Cum unul dintre subiectele îndelung controverse ale momentului era acela dacă ești de stânga sau de dreapta, iar năpârlirea se purta în draci, doamna Lisette nu a scăpat ocazia să mi-o spună de la obraz:
— Cionoffule (modul domniei sale de a mi se adresa), mă bucur că ai rămas de stânga și sunt convinsă că și Brunea, dacă mai trăia, te-ar fi aprobat.

Atât i-a trebuit vizitatoarei!
— Cum asta, Lisette, s-a inflamat ea, tocmai tu, din neam nobil, soția Prințului Brunea-Fox și rudă cu marele Iser (Iosif Iser, eminent pictor român n.n.) să te bagi în cocină cu toate țoapele de stânga? Mon Dieux!!!

Luat prin surprindere, nu mi-am putut stăpâni curiozitatea și am întrebat-o pe doamna Lisette, bineînțeles:
— Scuze, dar doamna este de familie atât de nobilă încât nu ne poate îngădui pe fața pământului și pe noi, ăștia de stânga?
— Ce vorbești, dragă, a venit necruțătoare replica doamnei Lisette, nu te uiți la ea cum se poartă?! Mă-sa a fost servitoare la o boieroaică scăpătată și de aici i se trag și ei aerele!

Ce a urmat, se poate bănui. Ofuscată, doamna cu fițe nobiliare și-a luat calabalâcul și a ieșit pe ușă val-vârtej. Cu amant cu tot!
Aceasta a fost întâmplarea și trebuie să vă spun că îmi aduc aminte de multe ori de ea, mai ales atunci când întâlnesc persoane cu fumuri nobiliare și cu veleități elitiste, dar, din păcate(pentru ele!) fără acoperire în realitate. Doamne și damoazele pe care, fără supărare, le-aș reuni în directa descendență caracterologică a coanei Smaranda Dincă, moașa diplomatică al cărei portret l-a făcut F. Brunea-Fox în reportajul său din ciclul „Casa cu stafii”.