Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Dumneavoastră, la cine vă gândeați?

Am povestit, data trecută, despre pățania prietenului meu, Florin, ale căruia bancuri, spuse la o cafea la bufetul „Scânteii”, i-au plăcut atât de mult unui căpitan de Securitate încât nu l-a lăsat până nu a aflat de la cine le știa cel care le-a povestit la o agapă unde fusese și el invitat. Nu am mai precizat, însă, ce fel de bancuri erau acelea, fiindcă este, de-acum, bine știut că, mai ales în ultimii ani de dinaintea lui Decembrie 1989, asemenea bancuri- zise „cu fitil” sau „cu șoprârle”- erau un teribil instrument de descărcare a revoltei și a disperării create de politicile de austeritate impuse populației pentru plata datoriei externe. Am făcut, și eu, cu vreo 15 ani în urmă, la „Jurnalul Național”, o selecție a acestora sub genericul „Din Bancoteca Epocii de Aur” și pe care aș relua-o , când voi avea prilejul. Până atunci, ca să mai evadăm din starea de stres în care se încăpățânează domnii guvernații pe motiv de Covid-19, am să vă povestesc unul dintre acele bancuri despre care cred că va deține o poziție de top în orice antologie a genului.

Așadar, intră cetățeanul Popescu în magazinul „Crevedia” care, pe atunci, se afla pe Șoseaua Titulescu la intersecția cu strada Doctor Iacob Felix și cerea patru pui frumoșii și durdulii.
— Ce pui visezi, domnule? – îl ia din scurt vânzătoarea. A zburat puiul cu ața! Acum se mănâncă frații Petrehuș, ciocănele la zice ca să știi data viitoare.
— Bine, zice omul resemnat, dați-mi două kilograme.
— Ce spui nene? Uite cum procedezi, vezi că afară este un nene care face lista, te înscrii pe ea și mâine dimineață, pe la vreo cinci și jumătate, te așezi la rând. Mare atenție, însă, dacă se va întâmpla să treacă prin zonă Tovarășul și cu Tovarășa, va trebui să vă mai răsfirați, fiindcă dânșilor nu le place să vadă cozi la alimentare.
— Deci nu mai avem carne ca să vindem la populație?
— Da, nu mai avem!
— Să îl bag în … pe ăla pentru care nu avem noi carne!

Iese Popescu al nostru din magazinul „Crevedia” și intră la magazinul de cafea aflat în vecinătate.
— Dați-mi vă rog 300 de grame de cafea braziliană.
— Dumneata visezi sau?… Gata cu cafeaua din import. Nechezolul să trăiască.
— Cuuum, nici cafea nu mai avem? Îl bag în… pe ăla pentru care nu mai avem nici cafea.

Ultimul popas, cetățeanul Popescu îl face la centrul de pâine, de unde vrea să cumpere două franzele calde.
— Câți sunteți dumneavoastră în familie, fiindcă știți că acum este cu alimentația rațională: o jumătate de pâine pentru fiecare membru al familiei care locuiește în acest apartament.
— Am ajuns să nu mai avem nici pâine, deci? Îl bag în… pe ăla pentru care nu mai avem noi nici pâine.

Nici nu iese bine din prăvălie, că îl abordează un trecător.
— Stimate tovarăș, dumneavoastră ați exprimat în mod public o serie de critici aspre și se pare că aveți mari nemulțumiri. V-aș ruga să mă urmați, vom merge într-un birou unde vom discuta în liniște aceste subiecte.
— Nu merg în nici-un birou, e bine? Este democrație, am dreptul la opinii critice și autocritice.
— De acord, discutăm așa, relaxat, pe stradă, dar vă rog să nu ridicați tonul și să nu gesticulați. De pildă, pe cine ați înjurat pentru că nu avem carne?
— Cum pe cine? Pe Khomeini! Tovarășul Nicolae Ceaușescu a negociat cu șahinșahul Iranului să îi dăm noi carne iar ei să ne dea petrol, dar a venit Khomeni și a abolit acest acord. Spuneți și dumneavoastră. Nu trebuie să înjurăm cu toții?
— De acord, dar când a fost vorba despre cafea, la cine v-ați gândit?
— La guvernarea militară din Brazilia. Ne-au cerut tractoare, le-am dat tractoare, la schimb, noi le-am cerut cafea și nici până acum nu ne-au dat-o.
— Bine și de data asta. În fine, ca să scurtăm discuția, când a venit vorba despre pâine, v-ați gândit la niște români?
— Foarte exact!
— Și, nu cumva, la unul Nicu?
— Care Nicu, domnule? Ăla nu are nici-o personalitate în fața ei, a lui Leana. Ea face și desface toate treburile, că cică e doctor în științe și mare savantă.
— Ei, care Nicu și care Leana?
— Cum care? Popeștii, de la mine din bloc. Le-am dat referințe bune să meargă la perfecționare în Occident și , când s-au întors acasă, în loc să meargă și să înfăptuiască noua revoluție agrară, să obțină recolte sigure și stabile, ea, care lucrează în minister, l-a luat și pe el acolo, ceva conțopist într-un birou. Ei, vedeți, de asta nu aveam noi pâine suficientă? Și atunci, să nu îi trimiți undeva?
— Perfect de acord, vă mulțumesc și la revedere!

Nu face insul nici zece pași, că Popescu îl strigă:
— Aloooo, tovarășu’, mai stați nițel, că am uitat să întreb ceva foarte important.
— Da, despre ce este vorba?
— Dumnevoastră, la cine vă gândeați?