Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Toma cu șopârla

Povestind, așa, ca să ne mai treacă frica de Covid-19 pe care ne-o induc și o întrețin cu încăpățânare guWERNatorii scumpei noastre patrii, nu puteam să nu ajung cu gândul la Toma Caragiu, personaj de legendă al teatrului și al ecranului românesc. Cel care, în orice antologie a umorului nostru,va figura, cu siguranță, dimpreună cu acea scenetă cu și despre partida de tenis. Scenetă al cărei refren era: Haida dârla, dârla, / Toma cu șopârla.

Ce era cu acea „șopârlă” la care se referea scheciul care a cunoscut un mare succes mai ales după ce funesta „revoluție culturală” începută prin vara lui 1971 își producea deja efectele, poate că nici nu este nevoie să mai spun. Dar, pentru informarea mai tinerilor cititori, adaug că este vorba despre acele așa numite „șopârle” sau „fitile”, așa cum erau numite poantele cu tâlc ascuns în care, profitând de șansa dublului limbaj, se lansau mesaje critice cu o țintă politică expresă. Magistrul incontestabil și, de fapt, pionierul genului, fiind Mircea Crișan. Din al cărui repertoriu, după ce acest” a rămas afară”(așa cum se spunea în același limbaj codificat al vremii) a preluat Toma Caragiu în repertoriul său câteva piese.

Acesta a fost, însă, doar începutul. Fiindcă, în timp, Toma Caragiu a adăugat el însuși noi secvențe memorabile. Și nu numai pe scenă sau pe marele și pe micul ecran,ci exact pe marea scenă a vieții. Acolo unde îți trebuia mare curaj și, eu aș spune că mai ales caracter,pentru a spune cu voce tare ceea simți și gândești. Toma Caragiu însuși fiind personajul principal al unor replici de geniu care au circulat în lumea culturală a acelor ani. Așa încât nici nu este de mirare dacă ele au ajuns și în lumea noastră, a jurnaliștilor.

Se povestește, de pildă, că întâlnindu-l într-o anume ocazie pe un X, activist cu muncă politică și cu veleități, Toma Caragiu („Nea Tomiță” pentru lumea artistică) l-a salutat, deloc protocolar, cu aceste vorbe:
— Hai să ne trăiești, măi tovarășe! Doamne, nici nu îmi vine să mă gândesc ce leafă mare ai dumneata acolo, sus, la cât de frumos ești…
— Tovarășe Caragiu, s-a stropștit personajul, vă rog să nu glumiți. Pe mine nu mă plătește partidul ca să fiu frumos, pe mine mă plătește ca să gândesc!
— Aoleooooo – a replicat imediat Toma Caragiu, da’ mică leafă trebuie să ai tu, în cazul ăsta.

Altă dată, tot la o instruire pe linie de partid, Toma Caragiu arunca privire foarte întrebătoare către bufetul reuniunii. Bufet de unde, la indicația expresă a Cabinetului II, lipseau, de-acum, beuturile bețive. Nemulțumirea sa, neexprimată în cuvinte dar lesne de citit în priviri, l-a surprins pe un anumit tovarăș din echipa organizatorilor, care l-a și abordat pe un ton foarte principial:
— Ce s-a întâmplat, tovarășe Toma Caragiu, ce vă nemulțumește?

Ghinion de neșansă! Respectivul cam mirosea a ceva anume, semn că sorbise dintr-o licoare prohibită, așa că replica nu a întârziat:
— Stai liniștit, măi tovule, că nu îți cer să îmi dai să beau. Dar, dacă tot mai întrebat, fă bine și dă-mi și mie ceva din a ce miroși dumneata.

Dar, poate, cea mai spumoasă dintre aceste istorii este cea petrecută la Moscova, unde actorii Teatrului „Bulandra”, între care și Toma Caragiu se aflau în turneu. După cum era de așteptat, la instructajul de specialitate, li s-a atras atenția să fie foarte atenți ce discută și, mai ales, cum discută, în camerele de la hotel. Indicație de care au și ținut seama, dar numai în prima seară, fiindcă a doua seară și s-au cam dat drumul la gură.

A încercat el, Toma Caragiu, să îi avertizeze, făcând semne cu ochiul la prize și la lustre, dar fără succes! Până la urmă, văzând că nu are succes, s-a dus direct în baie, a băgat capul în chiuvetă și a recitat următoarele:
— Eu, actorul Toma Caragiu, declar pe această cale că nu sunt de acord cu ce se vorbește la mine în cameră!