Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Cum a rezolvat Pavca problema complexelor lui Conu Alecu în fața lui Nicolae Ceaușescu!

Fără doar și poate, una dintre figurile cele mai interesante din galeria personajelor pe care le-am cunoscut și cu care am lucrat în perioada 1971-1989 în presa de tineret rămâne A. I. Zăinescu. Poet și publicist care a fost o bună bucată de vreme redactor-șef adjunct al cotidianului „Scânteia tineretului”. Om inteligent și citit, având la purtător o vorbă cu tâlc pentru mai fiecare ocazie și, mai ales, un fler aparte în a mirosi impostura, atât în scris cât și în viața de fiecare zi. Tare morale sau profesionale pe care Conul Alecu (așa cum îl apelau cu simpatie prietenii și colaboratorii) le sancționa cu replici memorabile. Fapt care l-a făcut pe vechiul meu coleg de redacție și statornic prieten Adrian Vasilescu să facă această constatare foarte adevărată: „Conu Alecu are niște vorbe extraordinare, de neuitat. Extraordinare și de neuitat, dar asta numai cu condiția să nu ți se aplice ție, direct”.

Păstrez în memorie numeroase asemenea ziceri cu tâlc sau întâmplări în care Conul Alecu dădea replici neiertătoare la momentul potrivit. Chiar dacă – sau mai ales… pentru că! – era vorba despre niște tabu-uri pe care ideologia partidului unic le impunea lumii presei. De aceea, oricât ar fi părut că reacțiile sale verbale aveau și ceva forțat, ca să nu zic un aer de pitoresc căutat,ele rămâneau ca mici recitaluri de nonconformism și cu adresă. Iar una dintre situațiile în care, de regulă, Conu Alecu reacționa, prompt și acid, era aceea în care „de sus”, adică de la secția de presă a CC al PCR sau de la editor, de la CC al UTC, se cereau, în regim de maximă urgență, planuri de muncă sau programe de activități consacrate marcării unor evenimente de referință din viața social-politică. Foarte adevărat, cel puțin de la nivelul editorului, exista o anumită rezervă atunci când era vorba să se ceară redacției noastre asemenea materiale în regim de pe repede înainte. Și asta, pe de o parte, pentru că A. I. Zăinescu deținuse o bună bucată de vreme funcția de prim adjunct al șefului secției de propagandă, presă și cultură, iar, pe de altă parte, pentru că, oricât nu le va veni să creadă unor intoleranți de azi, la nivelul conducerii UTC au existat oameni care știau să aprecieze și să respecte profesioniștii.

Existau, însă, situații în care, volens-nolens, trebuia să ne dăm peste cap și să trimitem „sus” planuri de muncă sau direct materiale la comandă politică expresă. Situații în care, firește, secția de propagandă a ziarului, era în linia întâi, dar în care, la fel de bine, nu scăpau de corvoadă nici alte secții. O asemenea situație a fost aceea prilejuită, în anul 1974, de apariția în „Scânteia” a proiectului Programului partidului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism. Document care a fost supus dezbaterii publice, fiind apoi adoptat de Congresul al XI-lea al PCR de la sfârșitul acelui an.

Îmi amintesc foarte bine, proiectul „Programului partidului” (cum era denumit în limbajul oficializat) a apărut în „Scânteia” într-o zi de duminică, așa că musai a trebuit să venim, cu mic cu mare, în redacție, urmând ca fiecare secție să își facă planuri de muncă privind reflectarea celor 27 (parcă) de obiective al societății socialiste multilateral dezvoltate (codificat: s.s.m.d.). Planuri pe care, dată fiind funcția sa, trebuia să le vizeze redactorul șef adjunct pentru probleme de propagandă. Adică exact Conul Alecu I. Zăinescu!

Cum sau necum, în duminica aceea, Conul nu avea deloc chef de muncă. Chef de muncă nu avea, dar avea și funcția de răspundere, așa că nu prea mai avea și loc de întors. Am venit noi, așadar, la redacție, cam pe la ora 8 și jumătate și ne-am suflecat mânecile. Unora ne reușeau mai repede planurile de muncă, altora mai greu, așa că, la paritate cu o votcă mare la terasa de la Hanul Prahova, am dat un ajutor colegial celor aflați în pană de inspirație. Să tot fi fost în jur de ora 13, când teancul de hârtii erau deja pe biroul lui Conu Alecu așteptând să fie, după caz, aprobate sau date la refăcut. Noi, toți cei care ne dădusem obolul politico-ideologic, așteptam verdictul , așezați la masa lungă din biroul șefului. Care șef s-a proțăpit pe scaunul din capul mesei și a început să răsfoiască, evident fără chef, foile de hârtie pe care se afla oferta noastră.

Și tocmai când urma să aflăm sentința, Conu Alecu a luat de pe birou portretul lui Nicolae Ceaușescu, l-a pus în fața sa, pe masă și apoi a tunat:
— Mi-e frică să privesc în ochii tovarășului secretar general!

După care, văzând uimirea cu care am luat act de declarația sa, a continuat pe un ton mai ridicat:
— Mi-e rușine să privesc în ochii tovarășului Nicolae Ceaușescu!

Văzând că și-a intrigat și și-a captat spectatorii recitalului ah hoc Conu Alecu a venit și cu momentul de apoteoză:
— Ce pot să îi răspund secretarului nostru general atunci când mă va întreba cum justific diferența dintre salariul meu și salariile voastre?
— Da, a tunat Conu Alecu, fiindcă am acest salariu ca să fiu singurul vostru cititor, fiindcă dracu vă mai citește lozincile pe care le scrieți. Și, atunci, ia spuneți-mi și mie cum pot să justific diferența asta de salarii? Dar, mai ales, ce trebuie să fac pentru a mă elibera de această apăsare sufletească?

Ei da!, acum era limpede pentru noi faptul că, acum, Conu Alecu nu făcea decât să caute un alibi pentru a amâna să citească și să dea undă verde planurilor noastre de muncă. Vorba e, cine putea să îi dea și răspuns la frământări? Drept care, nu mică ne-a fost mirarea când, de la capătul mesei, s-au auzit vocea lui Pavka. Adică a lui Pavel Perfil, minunatul lipovean și reporter de rară vocație:
— Șefule, am eu o soluție: dați-mi mie și lui Cionoff diferența aia de salariu. Că, după asta, mergem cu ea la Hanul Prahova, o transformăm în votcă și v-am scăpat de complexe.

Vorbe foarte înțelepte care, numaidecât, au fost și puse în practică. Prin urmare, cu mic cu mare – adică în frunte cu Conul Alecu – am luat direcția Hanul Prahova. De unde, după un popas de vreo două ceasuri și ceva, am revenit în redacție. De prisos, poate, să mai adaug că, după asta, planurile tematice au fost definitivate și predate la cheie la secție de presă a CC al PCR ca și la CC al UTC! Care planuri de muncă s-au întors în redacție însoțite de aprecieri elogioase și de la secție și de la CC al UTC. Cauzele acestor performanțe nici nu mai trebuie detaliate, nu-i așa?